Sclavii de dincolo de râu

V-aţi gândit vreodată cât rău poate căşuna lumii o dungă de apă, un pârâu sau un firicel de râu, cum ar fi Prutul nostru, care îşi are izvoarele  mai sus de Cernăuţii lui Eminescu şi a celui care a fost Aron Pumnul, pe la Iaremcea, unde vara plouă de trei ori pe zi. Acolo mi-am petrecut săptămâna de miere, într-o mansardă mirositoare a răşină şi a gângăveală de şoareci asurziţi de ploaie. De la mansardă se vedea ca în palmă apa şerpuitoare printre pietre şlefuite ca la polizorul măreţului Brâncuşi, care o viaţă întreagă, din Parisul lui nesuferit, visa cum se îndoaie ca o salcie sub povara pietrelor de la Hobiţa lui natală. Le-a tot cărat şi nu le-a mai adus de acasă.

Se prelinge şi prin Paris domoala Senă şi duce off-uri de curtezane îndrăgostite, pentru că toate apele de pe glob au memorie. Pe aici şi-au purtat paşii Eliade şi Ionesco, Celan şi Cioran, dar tot cu gândul la Dunărea şi Siretul lor erau. Eu nu am avut norocul să ajung la Paris. Dar mi-a fost de ajuns să bat cu pas cadenţat caldarâmurile micei Viene, a Cernăuţului. Căutam cărţi şi ape. Şi oameni. În ţinutul Herţa hotarul dintre Ucraina şi România s-a format dintr-o tremurătură de mână a lui Iosif Stalin. Se zice că în ajun se prea întrecuse la vin georgian cu alt copământean de al său, Lavrentie Beria. Şi când secretarul său, Poskrebâşev, i-a pus pe masă harta României spre veşnică trunchiere, tiranul a scăpat creionul şi dincolo de Prut spre Herţa cărturarului Gheorghe Asachi. Frontiera lui Stalin a despărţit părinţi de copii şi copii de părinţi. Trece hotarul prin fundul grădinii. Dincolo sunt tata şi mama, iar tu , fiul lor, nu ai dreptul să păşeşti spre casa părintească. Iar când îţi mor părinţii trebuie să faci cale lungă până la pichetul de grăniceri pentru a căpăta un bilet de voie. Dar nu ţi se permite să treci prin grădină, ci să te duci pe la vamă…

Eram tineri şi cu mult elan, înregimentaţi în plutonul dogmelor comuniste, dar ne dădeam prea bine seama, că ne aflăm pe pământ strămoşesc. Tânăra mea nevastă, cu un tom de Coşbuc pe braţe, se opreşte din citit şi cu ochii ei trişti îmi spune pe de rost din Dunărea şi Oltul:

Dunărea vorbea cu Oltul:/- “Tu, copile drag al meu,/Zbuciumat tu vii la vale/ Tulbure mereu – /Plouă mult la voi la munte,/Sate şi câmpii de-neci,// Ori ţi-e firea ta de-a rupe/Maluri pe-unde treci?”/ – “Rup şi maluri câteodată/ Şi fac holdele de pier, Iar când plouă mult la munte/ Cap de om eu cer.// Dar nu-i asta, maică sfântă,/ Nu de asta-s tulburat,/ Ci de câte văd mi-e milă, /Maică, şi-i păcat!/ Tu, pe unde-alergi prin lume,/Vezi şi ţări şi munţi frumoşi,/ Neamuri ce-şi vorbesc ferice/ Graiul din strămoşi./Toate laudă pe Domnul,/Libere-a trăi cum vor,/Vesele fiind de viaţa/ Şi de soarta lor.// Vezi şi-aici poporul nostru/ Cel din veac adus pe-aici,/ Sprintene şi mândre fete/Şi flăcăi voinici./ Şi ţi-e dragă ţara asta/De români, căci te iubesc -/ Dar tu nu cunoşti de-a-ntregul/ Neamul românesc!/ Eu de unde vin, mâhnitul,/ Furios spre şes scobor,/ Căci de unde vin, e spaimă./Groază şi fior./ Tot români sunt şi pe-acolo,/ Neam din veac pe-aici adus,/ Dar pe gâtul lor şi astăzi/ Jugul este pus.// Ei n-au voie să-şi vorbească/ Graiul strămoşesc ce-l au,/ Iar în coasta lor de-a pururi / Suliţele stau./ Sfânta libertate este/ Nume gol pe-al lor pământ:/ Cei nedrepţi sunt cei puternici,/ Singuri au cuvânt!// Ah, de mila lor eu, maică,/Vin aşa de tulburat,/ Şi de ciudă pe duşmanii/ Cei ce l-au călcat./ Iar de-nec şi mal şi oameni,/Nu mai ştiu ce fac nici eu/ Că mă simt de-atâta jale/ Tulbure mereu!”

Între două ape ne spălăm pe faţă când cu lacrimi Nistru, când cu lacrimi Prut…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*