Liderii români, dar şi oamenii de rând cu o matură conştiinţă naţională urmăresc cu îngrijorare proiectele maghiarilor privind viitorul României. Ceea ce reiese din ele este limpede ca lumina zilei. „Ei vor separare totală, instituirea modelului cantoanelor din Elveţia şi, în acest fel, izolarea judeţelor Covasna şi Harghita de restul ţării, deşi sunt în centrul ei”. Paşii spre acest obiectiv sunt deja făcuţi. Au destrămat sistemul de învăţământ mixt prin alungarea elevilor români din şcoli şi constituirea unui sistem şcolar în care ei vor să decidă politica dezvoltării lui.
Revendicarea actuală de a realiza universităţi şi instituţii culturale exclusiv maghiare, dar din fondurile statului român, serveşte tot ideii de a crea o zonă exclusiv maghiară în Covasna şi Harghita. Grija deosebită a maghiarilor legată de propriile şcoli se îmbină însă cu dispreţul privind aplicarea Ordinului nr. 52/1993 al Prefectului de Covasna privind obligativitatea înfiinţării de şcoli sau, după caz, secţii cu predare în limba română în toate localităţile cu populaţie şcolară din judeţul Covasna, unde nu există încă astfel de unităţi şcolare. Românitatea se păstrează printr-o bună predare a limbii române de către învăţători în clasele I-IV şi de către profesorii de limba română în clasele următoare. Se ştie că în zonă, la şcolile maghiare, inclusiv limba română se predă de către cadre didactice maghiare, însă prost, stâlcit, prin traducere din maghiară! De ce? Pentru că autorităţile maghiare locale nu vor să angajeze profesori români pentru predarea limbii române, pentru că schimbă structura etnică a maghiarilor. În această situaţie, tinerii români din zonă trebuie să fie orientaţi spre facultatea de limbă şi literatură română ca măcar şcolile româneşti să ofere copiilor o frumoasă şi curată limbă românească învăţată în şcoală de la profesori iscusiţi şi cu dăruire pentru copii şi pentru păstrarea nealterată a limbii române.
Lipsa din librării a cărţilor de literatură în limba română, ca şi lipsa cadrelor didactice calificate constituie un factor de îngrijorare privind păstrarea şi consolidarea identităţii etnice a românilor, ca şi slăbirea interesului pentru şcoală în general, pentru liceu sau facultate, în special. Dezvoltarea economică, socială, culturală a zonei în perspectiva integrării europene nu poate fi asigurată fără forţă de muncă mediu şi înalt calificată. Or, dacă fiii românilor nu merg la şcoli cu profiluri de viitor în acerba competiţie şi diviziune a muncii reclamate de procesele de integrare şi globalizare, scade capacitatea etniei române din zonă de a deveni factor activ în creşterea nivelului de trai material şi cultural şi în ocuparea unui loc de frunte în ierarhia de valori a comunităţii etnic mixte. Dacă ei urmează cel mult şcoli profesionale, aportul românilor va fi minim, ceea ce dă şansă maghiarilor să decidă unilateral destinul dezvoltării localităţilor. Navetismul cadrelor didactice este, de asemenea, un factor de slăbire a calităţii şcolii, învăţământului. Suplinitorii, deşi umplu un gol, constituie o reală problemă în privinţa calităţii actului de învăţământ. Ei trebuie determinaţi să continue pregătirea pentru a se califica şi a realiza un învăţământ la nivelul înaltelor standarde contemporane, europene, în beneficiul lor personal, dar şi al copiilor, al comunităţii umane în care trăiesc şi muncesc.
Lipsa unei intelectualităţi româneşti puternice, înalt profesionalizate, tinere, cu conştiinţă naţională, capabilă să se implice în renaşterea culturală a zonei şi în afirmarea identităţii naţionale deserveşte cauza românilor care fiind săraci şi puţini numeric nu mai au nici aspiraţii înalte de formare profesională şi culturală prin studii medii şi superioare. În timp ce maghiarii îşi consolidează pregătirea şi structura profesională şi culturală prin universităţi, copiii de români se reduc la a urma şcoli profesionale şi cel mult pedagogice.
Identitatea românilor se poate pierde prin neglijarea vieţii culturale a oamenilor, prin lipsa unor spectacole artistice de muzică, de teatru în limba română. Dacă formaţiile de la Bucureşti sunt costisitoare şi greu de adus în economia de piaţă, unde totul se raportează la bani, cel puţin să se organizeze spectacole cu formaţii locale pentru revitalizarea culturii populare. Acest lucru încearcă să facă Asociaţia „Andrei Şaguna” care oferă spectacole cu cântece şi dansuri susţinute de elevii de la liceul pedagogic. Fundaţia „Mihai Viteazul”, organizează colinde de Crăciun şi spectacole cu muzică populară pentru a dezvolta interesul şi nevoia de cultură în rândul maselor de români.
Lipsa bibliotecii satului în care să fie cărţi de literatură, de ştiinţă în limba română este un factor de slăbire a identităţii, dacă nu de pierdere a ei. Se ştie că atunci când oamenii nu găsesc cărţi în limba română apelează la cele de limbă maghiară (dacă o ştiu), cărţi care se găsesc din plin pe toate standurile şi în toate librăriile din Covasna şi Harghita. La situaţia generală post-decembristă de decădere a vieţii culturale a satului, de reducere a fondurilor pentru susţinerea activităţilor cultural-artistice, a bibliotecilor cu cărţi, în judeţele cu maghiari majoritari se mai adaugă un element, lipsa de interes a autorităţilor maghiare responsabile cu difuzarea cărţii de a achiziţiona carte românească, dar în acelaşi timp, şi neglijenţa sau dezinteresul autorităţilor române de a soluţiona măcar în limite minime această problemă.
În ceea ce priveşte credinţa ortodoxă, înainte de înfiinţarea Episcopiei, aceasta era ameninţată de invazia sectelor care ademeneau pe cei săraci cu bunuri şi ajutoare materiale ca să treacă la ele. La unii, sărăcia, mizeria morală de zi cu zi erau mai puternice decât credinţa şi atunci „ei treceau la cei care îi scapă de nevoi”. În acest sector însă, prin înfiinţarea Episcopiei Covasnei şi Harghitei şi prin munca neobosită a P.S Ioan a avut loc un reviriment de mari proporţii. Se poate afirma fără rezerve că acum biserica este cel mai puternic bastion al românităţii în zonă nu numai prin numărul mare de biserici construite şi refăcute, dar şi prin şcolarizarea unui mare de tineri pentru corpul clerical, prin crearea unui nucleu de tineri cercetători ai problemelor specifice sud-estului Carpaţilor Răsăriteni şi, mai ales, prin creşterea încrederii românilor de rând că prin credinţă şi biserică îşi păstrează identitatea şi demnitatea de români.
Pierderea identităţii are loc cu precădere unde este o verigă mai slabă, în primul rând, în grupurile defavorizate, numeric, economic, social, cultural, în care forţa sub forma autorităţii administrative sau a presiunii sociale, economice, psihologice este puternică. Un grup etnic expus maghiarizării forţate sunt ţiganii. În interviurile ample purtate cu ţiganii din Herculian, comuna Băţani, într-o curată limbă românească, aceştia ne-au spus că, deşi ei sunt români, maghiarii îi consideră maghiari, iar la alegerile electorale sunt obligaţi să voteze cu „tulipanul” (laleaua), că altfel sunt maltrataţi şi nu pot să-şi rezolve problemele la Primărie. Ne-au rugat să intervenim pe lângă autorităţile de la Bucureşti să-i scoată din Herculian, pentru că viaţa lor a devenit de nesuportat. Muncesc din greu şi îşi câştigă existenţa prin muncă, însă maghiarii manifestă o totală intoleranţă faţă de ei, la care mai adaugă bătaia, injuriile şi umilirea. Pierderile de români, fie ei români, fie ţigani, sunt recunoscute. Cele cu o vechime mai mare sunt ireversibile. Esenţialul este să fie limitate. Însuşi părintele episcop Ioan spunea: „Am pierdut în zona Baraolt, dar câştigăm în zona Buzaielor”. Soluţia pentru păstrarea identităţii române este întărirea instituţiilor fundamentale ale statului în insulele româneşti solide, vitale prin biserică, şcoală, cultură şi oameni.
Procesul de maghiarizare se desfăşoară subtil şi permanent prin maghiarizarea numelor noilor-născuţi pe actele de naştere, la Primărie. Istoricii demonstrează cu documente că situaţia interetnică actuală este consecinţa deznaţionalizării paşnice şi tiranice desfăşurată de secole în sud-estul Transilvaniei. În procesul social-istoric al deznaţionalizării, românii şi-au pierdut drepturile de obşte, limba română a fost urgisită, numai bisericile mai stăruie ca mărturii ale existenţei şi fiinţei etnice a românilor. Dar îndârjirea lor în a-şi păstra religia, graiul, datinile a fost zdrobită în perioada 1940-1944.
Părinţii preoţi, care deţin documentele bisericeşti, afirmă fără ocol că „în perioada dualismului austro-ungar, între 1867-1918, praful s-a ales de noi, fiind total maghiarizate 200 de localităţi din Trei Scaune” (în timp ce un intelectual maghiar aprecia dualismul ca „bun şi pentru maghiari şi pentru români”). Biserica a apărat credinţa şi fiinţa naţională evitând extremele, fanatismul. „Drumul nostru în istorie este drumul crucii, al jertfei” spun sfinţii părinţi.
O altă îngrijorare a românilor ţine de faptul că ei, datorită ponderii numerice minoritare nu-şi pot alege reprezentanţi în organismele de decizie locale. Românii sunt dezavantajaţi în obţinerea de locuri în Consiliile locale şi municipale nu numai pentru că nu pot atinge pragul necesar, dar şi pentru că ei votează conform cu opţiunile lor politice şi nu ca grup etnic omogen, cum procedează maghiarii care îşi asigură întotdeauna optimul necesar de voturi pentru a-şi trimite reprezentanţii în organismele de conducere. Din această cauză, a lipsei de reprezentanţi români în multe organisme de decizie, ei sunt lipsiţi de posibilitatea de a-şi susţine propriile interese cu caracter identitar şi rămân la discreţia maghiarilor care tergiversează sau lasă nerezolvate problemele lor. Românii nu au instrumente legale de contracarare a acţiunilor lor antiromâneşti, la care se adaugă nesancţionarea celor care o încalcă.
Capacitatea de impunere a identităţii româneşti în faţa maghiarilor este scăzută din cauza atitudinii de frondă a autorităţilor maghiare faţă de simbolurile ţării – refuzul de a purta eşarfa tricoloră la evenimentele care o impun, refuzul de a arbora steagul României pe clădirile statului, refuzul de a introduce simboluri româneşti în heraldica judeţului, frondă şi dispreţ faţă de care autorităţile centrale, de la Bucureşti, nu manifestă fermitatea şi demnitatea care se cuvin în orice stat suveran şi independent.
Slaba susţinere financiară de la buget a presei româneşti din Covasna şi Harghita, unde ziarele locale sunt la limita supravieţuirii, a mijloacelor de comunicaţie româneşti, posturi de radio, relee pentru TV în limba română, constituie o expresie, pe de o parte, a lipsei de interes pentru informarea populaţiei româneşti şi pentru formarea ei în spiritul unei atitudini civice şi etnice active, combative faţă de poziţia agresivă din mass-media maghiară la adresa ei, iar pe de alta, o dovadă a abandonării ei neresponsabile, lăsată în cădere liberă spre a fi, astfel, îndoctrinată de mass-media maghiară, în special, Duna TV.
Lasă un răspuns