Că s-au certat ori nu, asta contează mai puţin… Căci, fie dacă s-au luat cu adevărat la harţă în consiliul suprem de apărare (!), ei nu au făcut-o nicidecum din prea multă grijă faţă de ţară. De fapt, se prea poate ca la mijloc să fi fost un pic de regie cu elemente de isterie butaforică împrumutată din propagandistica „senzaţionalului” servit de Dan Diaconescu în perdeaua de fum a Oltchim-ului, totul fiind în realitate bine cântărit. Nu numai în alegerea momentului reîntâlnirii între copia de la guvern şi originalul de la Palat, ci şi în cea a „furtunoasei” plecări a întâiului de la şedinţa de la Cotroceni.
Primul semn de îndoială faţă de existenţa unor neînţelegeri reale se leagă chiar de prezenţa premierului în CSAT, nu cu mult timp în urmă acesta jurându-se că nu mai calcă pe acolo dacă Traian Băsescu va reveni în funcţie. Or, pare că premierul a venit la Cotroceni, nu atât pentru teme şi scandal politic, ci pentru cvorum… După care a plecat. Şi de unde o ţară întreagă se aştepta ca, între momentele de suspans ale descălecării DD-ului prin offshore-uri, în căutarea de bani, şi cafelele răcite care îl aşteptau la minister, să se mai insereze şi câte o fereastră de răcire a frustărilor neîmplinitului minidorel de la Guvern ori de azvârlire a ştropilor de zaţ ironic dinspre Cotroceni, când colo, ce să vezi?! O surpriză mai mare poate decât tot senzaţionalul DD-ului!
Fără să ironizeze câtuşi de puţin aparenta cedare nervoasă a premierului, preşedintele şi-a văzut de treabă, dându-şi autograful pe importul de fiare zburătoare americane. La rându-i, fără să-l mai ocărească pe Băsel’ pentru importul unui morman de şuruburi ruginite, aprobând la rându-i memorandumul vizând achiziţionarea a 12 avioane militare americane din Portugalia, minidorelul de la guvern şi-a exersat de pe un alt fus orar admiraţia Europei pentru depăşirea crizei politice de la Bucureşti.
În fapt, am asistat la o împăcare între caprele politice de la Bucureşti şi varza acră de Buxelles, diplomaţia noastră reuşind să satisfacă, prin desfacerea portmonelului de ţară, şi interesele americane, şi cele europene. E drept, cu un cost pe măsură! Căci, dacă americanii voiau să-şi vândă rabelele zurătoare la preţ de nou, iar europenii se simţeau lezaţi că românii sar oceanul în loc să cumpere avioanele europene la un preţ mai mic decât cea mai ieftină ofertă de rable americane, Bucureştiul a făcut un adevărat negoţ de chibiţ: va achiziționa avioane americane din… Europa. Mai exact, din Portugalia. Păi’, mai poate să spună cineva ceva? Poate doar ruşii şi firmele de chibiţ de sub tutela unchiului Sam, firme de up-gradare a soft-ului de prăbuşire a ex-sicrierelor sovietice…
Acum putem înţelege şi brusca limpezire la minte a Europei, până și intrasigenta Olandă părând a se mai fi înmuiat faţă de parcursul nostru spre Schengen. Ba, putem spune că, spre deosebire de ultima achiziţe de rable alunecoase pentru descreţit frunţile Europei, tonomate geopolitice gata să înghită şi euro şi dolari, achiziţia zburătoarelor americane din Portugalia, spre deosebire de cumpărarea mai agârţ a fregatelor britanice de mâna a doua, a reuşit să desfacă mai multe laţuri puse de gâtul Bucureştiului. Şi cum altfel când afacerea s-a dovedit atât de profitabilă pentru Portugalia şi respectiv Europa?!
În fond, cine le-ar fi cumpărat rablele zburătoare pe care ei le-au luat prin 1999 la mâna a doua din rezerva flotei SUA, unde au stat stocate mai bine de un cincinal, noi fiind deja la mâna a treia de „chilipir”!, le-au up-gradat şi tot încearcă de vreo cinci ani să scape de ele?! Iar acum nu numai că au scăpat de ele, dar îşi vor încasa banii de la anul, câte 100 milioane de euro pe an, în vreme ce aparatele vor intra practic în flota noastră abia prin 2016. Să aibă timp să ruginească de-a binelea!
Ce „arsenal” vom mai cumpăra de acum încolo? Mai ales că, în vreme ce pe la noi toate se scumpesc, de pare că în România până şi viaţa la nivel de subzistenţă e pe cale să devină un lux, de acum, măcar economia unei ţări europene va merge un pic mai bine. Şi, pesemne, după următoare criză politică a Bucureştiului în coasta Europei, vom mai cumpăra, să le degrevăm economiile, ruginături de prin următoarele state împotmolite în deficite. Tancuri din Spania şi mortiere din Italia. Sau viceversa…
Când vom fi însă noi cu adevărat cetăţeni ai Europei? Probabil, după ce vom fi stocat la noi toate deşeurile celorlalţi. Când vom sta pe un morman de fiare vechi mare cât datoria ţării, vom vedea poate şi noi Europa la dimensiunea ei reală.
Oricum, există şi un aspect pozitiv: cum vom da până în 2016 câte 100 de milioane de euro pe an, în mod cert nu ne vom mai pierde timpul cu referendumuri. Că trebuie să punem de o parte la timbrul geopolitic al aviaţiei militare!
Lasă un răspuns