Aderarea României la Uniunea Europeană a reprezentat şi reprezintă în continuare, o mare oportunitate pentru români şi pentru Biserica neamului nostru de a mărturisi Europei despre valorile inestimabile pe care Ortodoxia le poartă de milenii, în acest sens trebuind să subliniem și moștenirea spiritual-religioasă pe care n-a lăsat-o Sfântul Antim. Pentru că există o contribuţie permanentă a vieţii monahale la bunăstarea morală şi duhovnicească a societăţii româneşti de la începutul sec. XXI, iar această lucrare ar fi fost cu siguranţă incompletă dacă Dumnezeu nu ar fi binecuvântat pământul românesc (şi) cu foloasele trudei şi jertfei de sine pe care Sfântul Antim le-a dăruit românilor.
Despre Sfântul Antim se poate discuta din multe perspective: teologice, culturale, duhovniceşti şi lista poate continua. Credem că Sfântul Ierarh Antim Ivireanul este unul din simbolurile renaşterii vieţii monahale, culturale şi spirituale dar şi a credinţei pe pământurile Munteniei şi Olteniei, exemplu de demn urmat pentru noi în aşezarea corectă şi autentică a Bisericii în relaţia cu societatea actuală atât de supusă presiunilor secularizării şi relativizării oricăror valori morale. Mănăstirea ctitorită de Sfântul Antim cu Hramul „Tuturor Sfinţilor” din Bucureşti este nu numai spaţiu fizic, concret a slujirii lui Dumnezeu în post, rugăciune, smerenie şi ascultare, ci şi izvor de viaţă creştină, loc de pelerinaj pentru oamenii care trăiesc în tumultul cotidian, prilej de împăcare cu Dumnezeu, cu sine şi cu aproapele. Cunoaşterea vieţii, a faptelor şi ctitoriilor cărturăreşti ale Sfântului Antim înseamnă pentru credincios lucrarea la care este chemat fiecare dintre noi în vremurile de acum.
Fără pretenţia de a răspunde acestei probleme în întregime sau de a reuşi să epuizez abordarea acestei teme referitoare la Uniunea Europeană şi poziţia noastră făţă de ea, în postura noastra de creştini ortodocşi ce ne străduim să trăim şi să împlinim învăţătura Bisericii, trebuie, totuşi, să-mi accentuez convingerea că acest subiect presupune mult realism, clarviziune şi suficient discernământ. Acest realism ne cheamă pe noi la evidenţierea a două principii esenţiale referitoare la relaţia noastră cu Uniunea Europeană, primul fiind acela că nu Uniunea Europeană reprezintă o problemă ci propria noastră prezenţă în cadrul ei, iar al doilea se curpinde în faptul că problema noii compoziţii şi sinteze nu este de sorginte politică sau economică ci de natură culturală şi spirituală. Dincolo de influenţele permanente ale Occidentului în ţările răsăritene, deosebirea de cultură dintre Europa apuseană şi popoarele ortodoxe rămâne, în multe locuri de nedepăşit.
Prin urmare, creştinul ortodox trebuie să intre într-un mod cât mai conştient în Uniunea Europeană, însoţit fiind de anumite certitudini şi atitudini, care îi vor delimita în continuare prezenţa şi statutul său în ea şi, în general, în noua realitate şi mentalitate europeană. De la el se cere să aibă o conştiinţă clară a diferenţei foarte pronunţată dintre civilizaţia răsăriteană, ortodoxă şi cea occidental-apuseană. Civilizaţia care s-a format prin simbioza dintre spiritul romanic, elenist (grecesc) şi ortodoxia creştină, adică civilizaţia vechii Uniuni Europene, comună atât Apusului cât şi Răsăritului din primul mileniu, este o civilizaţie theonomă şi theocentrică. Toate manifestările creştinului ortodox poartă amprenta luptei omului spre desăvârşirea existenţei lui prin dumnezeiescul Har necreat, şi lucrător de îndumnezeire. Scopul civilizaţiei creştin-ortodoxe nu este doar civilizarea ori îmbunătăţirea etică a omului, ci depăşirea faptului de a fi o creatură zidită, prin schimbarea omului în dumnezeu – om, după Har. De aceea, modelul antropologic al Ortodoxiei nu este omul bun şi virtuos, dintr-o perspectivă umanistă şi umanizantă, ci Dumnezeu – Omul Iisus Hristos.
Aşadar, Uniunea Europeană se prezintă pentru Ortodoxie ca un teren ce tebuie cercetat cu dorinţa de realizare a misiunii sfinte, ca fiind un spaţiu de mărturie şi de mărturisire a cuvântului şi a modului ori a atitudinii de viaţă care reprezintă esenţa şi fundamentul Tradiţiei Ortodoxe. Bineînţeles, misiunea sfântă, se referă în fond, nu la variata conducere a spaţiului european, ci la popoarele ei, ceea ce chiar s-a petrecut în primele secole ale Creştinătăţii, între graniţele Imperiului Roman de atunci. Tocmai aceasta poate să constituie misiunea noastră ca ortodocşi în Uniunea Europeană a bătrânului continent iar această prezenţă trebuie să fie, în primul rând, una liturgică şi spirituală, duhovnicească. Sfânta Liturghie cu întregul nostru cult reprezintă cel mai valoros tezaur al nostru (nu afirmăm acest lucru din triumfalism) fiindcă ea cuprinde şi salvează dinamic trăirea şi viaţa noastră, credinţa şi modul teologic de existenţă al Sfinţilor noştri. Tradiţia ascetică a Sfinţilor alcătuieşte izvorul civilizaţiei noastre, a cărei chintesenţă este principiul creştin potrivit căruia „Mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20, 35), care, în acest fel, nu împărtăşeşte lăcomia, avariţia egoistă şi isteria individualistă.
Or, nu este greu să îndreptăţească cineva neliniştile, zbaterile şi frământările acelora care cunosc Ortodoxia prin experienţa lor, pentru viitorul nu doar al Ortodoxiei, ci şi al ortodocşilor în Europa, şi nu nu numai în ea. Pentru că acest viitor se află în strânsă legătură cu felul de a fi al Ortodoxiei care este reprezentată în Uniunea Europeană prin noi înşine, ca ortodocşi, cu alte cuvinte prin recunoaşterea şi mărturia propriei noastre legături pe care o avem cu Tradiţia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Deoarece numai Sfinţii sunt purtători substanţiali, autentici şi adevăraţi mărturisitori ai Ortodoxiei. Dat fiind faptul că mănăstirile, ca mijloc de mărturie şi de mărturisire, salvează în felul cel mai corect modul de existenţă, ca predare integrală de sine Harului Divin, mănăstirea va fi, în cele din urmă şi în europeana noastră diaspora, cristelniţa perpetuă spre (re)botezarea şi (re)naşterea nu doar a celorlalţi europeni ai noştri, ci şi a ortodocşilor înşişi. Dacă va cineva ţine seama de căutările şi preocupările europene contemporane – în special la nivelul poporului – care fac posibilă misiunea sfântă a Ortodoxiei, relatările de mai sus se confirmă a fi realiste şi aplicabile. Omul european poartă în chip vizibil rănile unei deziluzii existenţiale tragice, trăind într-un vid sufletesc – spiritual, care îl aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Îndepărtat sau Mijlociu. Prin moartea Metafizicii, el caută Adevărul (care îl va face liber) ca experienţă de trăire şi de aceea se refugiază în diferite practici şi artificii spirituale ori substituţi religioşi, care sunt oferiţi de către ocultismul oriental. Tocmai la această solicitare poate să răspundă Ortodoxia, însă numai atunci când îşi menţine autenticitatea ei, căci dacă Europa are încă suspinuri şi dureri în alienarea ei, acest lucru se datorează, în cea mai mare parte şi inconsecvenţei noastre, fiindcă suntem, de foarte multe ori, ortodocşi doar cu numele nu şi cu fapta, precum şi a modului greşit în care purtăm dialogul cu ea. În încheiere, doresc să subliniez faptul că a sosit vremea şi ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat şi judicios argumentat sau elaborat, cu Europa şi cu Creştinătatea apuseană. Căci numai în cadrul spiritualităţii patristice şi autentice este cu putinţă perceperea, din punct de vedere ortodox, a unităţii creştine, ecumenice. În lipsa acestei unităţi creştine şi ecumenice, autentice, adică a Ortodoxiei celei perene, nu poate fi zidită, vreodată unitatea şi simbioza în Europa unită – pentru care ne rugăm să fie spre binele nostru cel pământesc şi, mai ales, cel ceresc şi spre Slava lui Dumnezeu Cel în Treime lăudat!…
Drept urmare, Sfântul Antim a fost un mare ctitor, dar şi un înţelept sfătuitor al Domnitorilor Ţării Româneşti, mai cu seamă a Sfântului Constantin Vodă Brâncoveanul. Acest Sfânt a susţinut politica Statului în măsura în care aceasta slujea interesele poporului drept-credincios, dar nu a ezitat să manifeste o opoziţie fermă faţă de intruziunile nocive ale puterii de stat în viaţa eclesială, atunci când a fost cazul. Atitudinea pe care Sfântul Antim a avut-o în relaţiile cu puterea statală a fost întemeiată pe dragoste creştină, pe curaj profetic şi pe jertfa personală, de sine. Fără a intra, defapt, în conflict cu autoritatea voievodului, Sfântul Antim a reuşit să „dea Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”! Relaţia dintre Biserică şi Stat a cunoscut în România post-decembristă o evoluţie care se caracterizează prin tendinţe de armonizare a politicilor sociale, precum şi de înţelegerea clară, corectă a rolului şi a locului deţinute de către cei doi parteneri în lucrarea comună de slujire a poporului nostru.
Cu siguranţă că exemplul Sfântului Antim este de mare folos pentru Biserica noastră, cea luptătoare a lui Hristos, în demersul ei permanent de mărturisire a cuvântului dumnezeesc. Dintr-o atare perspectivă, Statul este arealul în care slujitorii Bisericii sunt chemaţi să mărturisească cele de folos împlinirii demersurilor de dreptate socială, de bunăstare materială şi spirituală pe care orice stat modern caută să le împlinească pentru cetăţenii săi. Zestrea de valori spirituale, culturale şi materiale a Bisericii la care Sfântul Antim, deşi nu a fost român de origine, are o contribuţie însemnată, este absolut necesară pentru definirea corectă a locului şi a rolului României ca stat membru al Uniunii Europene.
Responsabilitatea Bisericii Ortodoxe Române în faţa lui Dumnezeu şi a naţiunii române este egală cu responsabilitatea Statului Român, respectul, armonia şi colaborarea fiind considerate repere fundamentale ale relaţiilor dintre Biserică şi Stat în contextul integrării României în Uniunea Europeană.
Lasă un răspuns