Născut pe 7 octombrie anul 1912, în Basarabia, satul Coconeştii Vechi, raionul Bălţi, ca al treilea copil al unei familii de ţărani credincioşi, a primit la botez numele Serghei, Serghei Boghiu a intrat la 14 ani ca frate la Schitul Rughi – Soroca, în toamna anului 1926. Doi ani mai târziu, având o voce foarte frumoasă, a urmat şcoala de cântăreţi bisericeşti de la Mănăstirea Dobruşa-Soroca, între anii 1928 şi 1932, după absolvirea căreia, în toamna anului 1932, este trimis la Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica, unde îi va avea printre colegi pe Patriarhul Teoctist Arăpaşu, pe Gherasim Cristea, Arhiepiscopul Râmnicului, şi pe Părintele Arhimandrit Grigorie Băbuş pe care-l absolvă în anul 1940. A fost tuns în monahism la 25 decembrie anul 1937, primind numele călugăresc de Sofian. Pe 6 august anul 1939 a fost hirotonit diacon, în catedrala din oraşul Bălţi, de către Episcopul Hotinului Tit Simedrea în Catedrala Episcopală din oraşul Bălţi. Cu toate că în anul 1940, după absolvirea seminarului, se reîntoarce la Mănăstirea Dobruşa, ocuparea Basarabiei de către ruşi îl poartă pe drumul refugiului, alături de stareţul său şi ceilalţi călugări din obşte, găsindu-şi loc de aşezare la Mănăstirea Căldăruşani. În toamna anului 1940 se înscrie la Academia de Belle Arte din Bucureşti, secţia Artă Decorativă, devenind la absolvirea ei, în 1945, pictor licenţiat. Între anii 1942-1946, urmează cursurile Facultăţii de Teologie, obţinând licenţa cu lucrarea “Chipul Mântuitorului în iconografie”.
Dumnezeu s-a arătat foarte darnic cu Sofian şi i-a dat şi meşteşugul picturii, în care s-a desăvârşit după ce a urmat Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (1940-1945). Chiar daca istoria monahismului românesc va lega de-a pururi numele Părintelui Sofian de cel al Mănăstirii Antim, multe alte lăcaşuri din ţară şi din străinătate poartă prin veac urma mâinilor sale, cu a căror smerită trudă le-a împodobit, căutând fără încetare Chipul de frumuseţe şi lumina Mântuitorului. Schitul Darvari (1964 si 1993), Mănăstirea Agapia (1970), Mănăstirea Deir-El-Harf – Liban (1971), Mănăstirea Radu-Vodă – Bucureşti (1973), Catedrala din Homs – Siria (1978), Biserica din Hama – Siria (1979) sunt doar câteva din locaşurile în care îl putem afla pe Părintele Sofian Boghiu. În intervalul anilor 1942 – 1946, monahul Sofian a urmat şi Facultatea de Teologie din Bucureşti. Părintele Sofian Boghiu cunoştea bine nu doar Filocalia, ci şi tâlcuirile ei adânci, din scrierile marilor duhovnici ruşi Ignatie Briancianinov, Teofan Zăvorâtul, Ioan de Kronştadt, pe care le răspândea în copii dactilografiate ori scrise de mâna credincioşilor de la Mănăstirea Antim încă din primii ani ai stăreţiei sale (1950-1955). La 15 noiembrie anul 1945 a fost hirotonit preot pe seama Mânăstirii Antim din Bucureşti. A fost unul dintre participanţii cei mai cunoscuţi la întâlnirile culturalo-duhovniceşti ale mişcării „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim (grupare care a cuprins vârfuri ale clerului ortodox şi ale intelectualităţii creştine laice), între anii 1945-1950. La 15 iunie 1950 a fost numit stareţ al Mănăstirii Antim, iar între anii 1954 şi 1958 a stăreţit Mănăstirea Plumbuita din Bucureşti. A pictat mai multe biserici şi a fost câţiva ani profesor la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ.
Arestat în anul 1958, sub acuzaţia „de uneltire contra ordinii sociale prin activitate mistică duşmănoasă în cadrul organizaţiei „Rugul Aprins”, Părintele Sofian Boghiu a fost condamnat la 16 ani de muncă silnică, din care a suferit şase, în anul 1964 fiind eliberat în urma decretului general de graţiere. După anul 1989, despre pătimirea sa în temniţă, Părintele Sofian spunea: „Dacă pot zice aşa, mi-a plăcut în închisoare… Era bine acolo. Mult mai bine decât aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra… Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme!” După trei ani de la eliberare a revenit la Mănăstirea Antim, unde a rămas până la sfârşitul vieţii sale pământeşti. Pâna în anul 1998, când a fost doborât la pat de boală, a format din scaunul de spovedanie, cu răbdare, pricepere şi tact de bijutier al sufletelor, sute de ucenici. Aceste lucru i-a adus supranumele de „Apostolul Bucureştilor”. Părintele Sofian Boghiu a trecut la cele veşnice sâmbăta, 14 septembrie anul 2002, şi a fost înmormântat la Mănăstirea Căldăruşani, unde el însuşi şi-a ales locul de îngropăciune din vreme. La moartea sa, ca şi cu o jumătate de veac în urmă, când l-au adăpostit de tâlharii ce i-au cotropit ţinutul, pământul Căldăruşanilor şi-a mai deschis încă o dată braţele, primind la sânul său trupul celui ce-a izvodit nu numai icoane, dar mai cu seamă dragoste şi mângâiere în sufletele atâtor semeni. Blând şi smerit, arzând drept ca o lumânare în faţa noianului de suferinţe, şi-a purtat Crucea cu răbdare şi supunere, biruind vitregiile şi prigoana, pentru a se înălţa la ceruri de ziua ei. Nu ştiu dacă Părintele Sofian a aflat până la urmă Chipul Domnului. Dar ştiu că această neîncetată căutare ne-a lăsat pe noi sa zărim în fuga timpului, încă din viaţa aceasta, Chipul Sfinţeniei.
În dimineaţa zilei de 14 septembrie anul 2002, ziua Înălţării Sfintei Cruci, Stareţul Mănăstirii Antim, Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu, a fost chemat la Domnul. “Părintele Sofian a plecat la Cer” – scria pe atunci Mitropolitul Olteniei, Teofan Savu. “Împărăţia cea de sus se îmbogăţeşte cu un pământean. Pământul, în logica lumii, este mai sărac cu un om ceresc. Omenirea, în logica credinţei, devine mai bogată, căci, acolo sus, un rod al ei, găsindu-şi odihna, se osteneşte în rugăciune pentru oameni”. I se mai spunea şi “duhovnicul Bucureştilor”. Neîndoielnic, Părintele Sofian Boghiu a făcut parte din acel şir neîntrerupt de stareţi ai Bisericii Ortodoxe Române care, asemenea bătrânilor înţelepţi ai Patericului, a vegheat la transmiterea învăţăturii şi căilor îndumnezeirii omului.
În temniţa comunistă şi în dosarele securităţii
Neinteresat de politică, dedicat cu totul vieţii monahale şi picturii bisericeşti, părintele Sofian a intrat târziu în atenţia organelor represive ale regimului comunist. A trebuit să vină marea învolburare de la începutul anului 1958, când Biserica Ortodoxă Română a fost atacată de comunişti pe toate planurile, pentru ca şi stareţul Sofian de la Mănăstirea Plumbuita să intre la „verificări“. Mai precis, la 11 ianuarie anul 1958, Securitatea deschidea un dosar de verificare pe numele părintelui Sofian Boghiu, motivul începerii acţiunii informative fiind schimbul de scrisori pe care acesta îl avea cu monahul Andrei Scrima, plecat în India, cu sprijinul patriarhului Justinian, la o bursă de studii. În aceste scrisori se făcea vorbire şi de prietenii din fostul grup de reflecţie „Rugul Aprins“, care se destrămase de facto încă din anul 1948. Însă, având în faţă exemplul celor petrecute la sfârşitul anului 1956 în Ungaria, Securitatea română urmărea cea mai firavă tentativă de grupare a cercurilor intelectuale şi, mai ales, legăturile cu străinătatea.
Informaţiile strânse de agenţii poliţiei politice au conturat însă părintelui Sofian o imagine departe de cea a unui conspirator, cei solicitaţi să dea relaţii întrecându-se în aprecieri. Astfel, aflăm că părintele Sofian a fost întotdeauna un elev de elită, fiind considerat un om liniştit, capabil, corect, cinstit, demn. Intrat sub diverse ascultări, orice însărcinare i s-a dat „a muncit fără preget“, fiind admirat pentru dezinteresul cu care lucra pentru Biserică. Puţin prea „mistic“ pentru gustul unora, părintele Sofian era totuşi greu să fie considerat un duşman al regimului. Cu toate acestea, stareţul Sofian a fost arestat. În felul ei, Securitatea căuta diversitatea, dar doar pentru a o distruge în numele uniformităţii comuniste. Iar, în anul 1958, comuniştii erau mai puţini dispuşi ca niciodată să accepte diversitatea, chiar şi în gândire. De aceea, Sofian Boghiu a fost inclus în procesul „Rugului Aprins“ şi condamnat la 16 ani de închisoare. Pentru a se justifica o asemenea pedeapsă aspră, i s-a mai pus în sarcină părintelui lectura unor poezii ale lui Radu Gyr şi catehizarea unor tineri studenţi, fapt considerat instigare contra ordinii sociale. În timpul închisorii, la Aiud sau în bălţile Brăilei, părintele Sofian s-a ocupat cu ce ştia mai bine: cu rugăciunea. Cei care dădeau relaţii despre el îl considerau un om tăcut, care nu participa la discuţii decât dacă se puneau „probleme de ordin dogmatic“.
Eliberat în anul 1964, Părintele Sofian Boghiu a continuat să fie supravegheat, ca toţi foştii deţinuţi politici. Regimul voia să vadă dacă îi reuşise acţiunea de reeducare sau, cel puţin, de intimidare a adversarilor săi. Mult mai relaxaţi, liderii comunişti nu mai erau aşa de interesaţi de „unitatea în cuget“, ci se mulţumeau cu supunerea locuitorilor şi cu antrenarea lor în diverse acţiuni menite să aducă prestigiu României socialiste. În ceea ce-l priveşte pe părintele Boghiu, agenţii Securităţii nu aveau ce să-i reproşeze acestuia: „Boghiu Serghie Sofian este un om foarte serios şi de cuvânt, se spunea într-un raport. La dânsul nu este cuvânt dat pe care să nu şi-l îndeplinească cu toată rigoarea. Oriunde a fost pus să facă un serviciu l-a făcut cu toată conştiinciozitatea, fapt pentru care se bucură de încrederea autorităţilor bisericeşti“. Altcineva spunea la rându-i: „Ca trăitor în Antim este liniştit, bun slujitor, cu prestanţă, întotdeauna caută binele. Cu viaţa morală ireproşabilă…“ Mai mult, în calitate de pictor bisericesc cu foarte multe comenzi, părintele Sofian câştiga destul de bine. Cu toate acestea, alt informator arăta că singura „agoniseală“ a părintelui era o bibliotecă, „singura avere pe care o preţuieşte“.
Securiştii erau nedumeriţi: cum poate exista o asemenea persoană cinstită, conştiincioasă, lipsită de ambiţii materiale, dar care să nu fie animată de idei comuniste? „Omul nou“ propus de ideologia atee avea, la modul ideal, aceleaşi coordonate precum cele identificabile în părintele Sofian, însă acest lucru părea peste putinţă, deoarece părintele era o persoană „mistică“, incapabilă, prin urmare, în viziunea doctrinarilor comunişti, de asemenea nobile atitudini. De aceea s-a pus problema sincerităţii sale, fapt care a fost tranşat clar de un admirator al părintelui, forţat de Securitate să dea o notă-caracterizare: „nu ştiu dacă comportarea sa aşa de ideală este pornită din convingere sau din obligaţie. Totuşi înclin să cred că ceea ce face el face din convingerea misiunii sale“.
Plecarea în străinătate
În cele din urmă, poliţia politică, şi pe fondul relativei deschideri a României spre lume, a lăsat-o mai moale în cazul părintelui Sofian. Cu toate acestea, când acesta şi-a exprimat în anul 1970 dorinţa de a merge la Muntele Athos, a fost de ajuns un denunţ calomnios apărut în ultima clipă pentru ca să nu i se acorde viza de plecare, deşi până atunci toate verificările făcute conduseseră la rezultate pozitive din punctul de vedere al „siguranţei statului“. A trebuit să mai treacă un an şi să se facă intervenţii masive din afara României ca părintelui Sofian să i se permită să părăsească ţara. Mai precis, ucenicul său libanez într-ale picturii, Daniel Bedran, l-a rugat să picteze biserica Mănăstirii Deir-el-Harf, de care era legat şi vechiul prieten Andrei Scrima. Mitropolitul George Handre i-a făcut o invitaţie călduroasă, iar patriarhul Justinian a recomandat cu căldură plecarea Părintelui Sofian Boghiu în Liban. Până-n ultima clipă a planat echivocul asupra acordării paşaportului. A trebuit ca reprezentanţii Bisericii din Liban să vină la Bucureşti, ca patriarhul României să se pună chezaş, iar agentura din jurul părintelui să sublinieze clar că acesta va reveni în ţară, pentru ca autorităţile să aprobe plecarea.
Părintele Sofian Boghiu s-a ţinut de cuvânt: a terminat de pictat biserica de la Deir-el-Harf şi s-a întors în ţară. Vestea iscusinţei sale s-a răspândit în Orient şi, astfel, el a fost chemat în anul 1979 să picteze o altă biserică, în Siria, la Hama. Înainte de plecare a fost chemat la Securitate, cum era obiceiul, pentru a fi „prelucrat“. În Siria, părintele trebuia să nu vorbească cu nimeni, să evite să-şi facă relaţii, să nu împrumute bani, să nu dea interviuri, să nu meargă la poliţie. Prin aceste „recomandări“ Securitatea dorea să evite discutarea realităţilor din România comunistă, adică ceea ce agenţii poliţiei politice considerau a fi defăimarea ţării. Culmea ridicolului era însă atinsă atunci când ofiţerul îi cerea părintelui Sofian să picteze catedrala cât mai bine, „ridicând astfel şi prestigiul pictorilor bisericeşti români“. Astfel de situaţii ne arată ce ţară absurdă era România acelor ani, torţionarii cerând victimei să dea ce are mai bun „pentru ţară“, de fapt pentru buna imagine a unui regim inuman, „răsplata“ fiind doar veşnica suspiciune. Ofiţerul a raportat că Sofian Boghiu a înţeles „cele explicate“. Participa oare părintele la piesa absurdă pusă în scenă de agenţii Securităţii? Nicidecum. Pur şi simplu, el îşi urma calea inimii, aşa cum făcuse şi atunci când plecase în Liban. Chiar înainte de plecarea din ţară în 1971 el se confesase unui agent: „Boghiu Serghie Sofian a remarcat că nu se gândeşte numai la câştig, ci vrea să facă un lucru care să rămână. Plecând acolo (în Liban) împlineşte o dorinţă a celor de acolo, unde va face o lucrare ca reprezentant al ţării noastre, afirmând: «dacă îmi voi da drumul bine, dacă nu, şi mai bine, fiindcă şi aşa sunt prins cu multe lucruri. Nu m-am gândit niciodată să plec şi să rămân acolo, deoarece mai mult ca în ţară nu voi găsi nicăieri de lucru, în domeniul picturii bizantine»“. În aceeaşi perioadă, un alt agent arăta că părintele Sofian este „un om care-şi iubeşte ţara“. Cu alte cuvinte, doar elanul duhovnicesc, conştiiciozitatea meşterului şi dragostea pentru „România eternă“ au fost singurele raţiuni care l-au motivat pe părintele Sofian în acţiunile sale. Din nou, dragostea era un răspuns la absurdul lumii.
Ddespre mişcarea spirituală “Rugul aprins” şi temniţa comunistă
Într-un numãr mai vechi al revistei ”Vestitorul Ortodoxiei” din luna Iunie anul 1996 am dat peste un scurt articol al Pãrintelui Arhimandrit Sofian Boghiu de la Mânãstirea Antim din Bucureşti privitor la anii sãi de închisoare în timpul regimului comunist, împreunã cu alţi membri ai mişcãrii spirituale ”Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim. Mãrturisirea Pãrintelui Sofian Boghiu este intitulatã ”Rugul Aprins şi Temniţa.”, şi o redăm în cele ce urmează: Pentru Mănãstirea Antim, anii foametei 1945-1948, care au nãvãlit peste noi, împreunã cu sfârşitul rãzboiului al doilea mondial şi ocuparea noastrã de cãtre comunism, au fost ani foarte grei, nu numai pentru noi, ci pentru toatã Ţara Româneascã. De atunci au început necazurile, care au durat pânã la Revoluţia din luna Decembrie anul 1989. În aceşti ani grei, în obştea de la Mănãstirea Antim, în numãr de circa 40 cãlugãri şi fraţi, din care, o parte, studenţi la diferite facultãţi din Bucureşti, iar altã parte, lucrãtori la Atelierele de obiecte bisericeşti, cu sediul în aceastã mânãstire, noi cei de aici, am avut parte şi de câteva mângâieri şi anume: în aceastã perioadã s-au refãcut cele douã turle mari de la biserica mare a mănãstirii, înlocuindu-se cele vechi, din paiantã, cu cele actuale, din beton armat şi cãrãmidã aparentã şi s-a spãlat şi restaurat pictura interioarã a bisericii. Acestea pe plan material.
Pe plan duhovnicesc, erau slujbele zilnice de la biserica în restaurare, şi umila noastrã procupare de atunci: Rugãciunea lui Iisus, în cadrul cãreia a apãrut “Rugul Aprins” – expresie biblicã, din Cartea Exod, cap. 3, vers. 2-5. “Rugul Aprins”, care ardea şi nu se mistuia, este simbolul Rugãciunii neîncetate, deci Rugãciunea lui Iisus. Aceastã interpretare, aparţine Pãrintelui iroschimonah Daniil Teodorescu – iniţiatorul “Rugului Aprins”, care a murit în închisoarea de la Aiud. În anii 1945-1948, în sala bibliotecii Mănãstirii Antim, s-au ţinut o serie de conferinţe, legate de acest subiect. Între conferenţiari se numãrau mai multe personalitãţi proeminente din viaţa cultural-religioasã de atunci, între care: Pãrintele Ieroschimonah Daniil – Sandu Tudor, citat mai sus, Pãrintele Arhimandrit Benedict Ghiuş, Pãrintele Arhimandrit Vasile Vasilache – stareţul de atunci al Mănãstirii Antim, Pãrintele Prof. Univ. Dr. Dumitru Stãniloae, Domnul Prof. Univ. Dr. şi Academician Alexandru Elian, Prof. Univ. Dr. Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu, distinsul teolog şi gânditor creştin Nichifor Crainic şi mulţi alţii. Conferintele aveau un caracter curat teologic, cu referire la rugãciune în general, la raporturile omului cu Dumnezeu, privite istoric, la Rugãciunea lui Iisus şi practicarea acestei rugãciuni, de asemenea privitã istoric, începând din epoca apostolicã, trecând pe la pãrinţii pustiei, pãrintii filocalici, isihasmul românesc din mânãstiri, schituri şi sihãstrii, începând din secolul al XIV-lea, isihasmul şi mănãstirile din epoca Sfântului Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, Stareţul Vasile de la Poiana Mãrului, Sfântul Paisie Velcicovschi, paisianismul, stareţul Gheorghe de la Mănăstirea Cernica şi practica Rugãciunii lui Iisus în mănãstirile noastre, Rugãciunea lui Iisus în lumea civilã şi multe altele Conferinţele se ţineau în sala bibliotecii Mănãstirii Antim, în prezenţa multor credincioşi, între care mulţi studenţi de la diferite facultãţi. Dupã conferinţã, era obiceiul ca oricine din salã sã punã întrebãri în legãturã cu subiectul prezentat. Rãspundea conferenţiarul sau alţii, bine informaţi din salã. Sub forma aceasta se fixa, în mintea auditorilor, subiectul conferinţei. Paralel cu aceste conferinţe, în zilele sãptãmânii, dupã slujbele de searã, se explicau pe larg cele şapte laude ale Bisericii, cu accentul pe vecernie şi utrenie şi tãlmãcirea psalmilor. Un accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, în fiecare zi din sãptãmânã, de pildã lunea, era prezentatã Sfânta Liturghie cu simbolismul ei tradiţional, marţea, din punct de vedere muzical, miercurea, viziunea iconograficã a Liturghiei, joia, prezentarea misticã a Liturghiei şi aşa mai departe. Cu toatã schela care era în bisericã şi în exterior, pentru construcţia actualelor turle, cu tot ateismul şi dusmãnia care se propaga în capitalã şi în ţarã, verbal şi în presã, cu toatã sãrãcia şi foamea care se întindea pe toate plaiurile ţãrii, totuşi biserica era plinã de închinãtori şi ascultãtori, care primeau cu înţelegere şi evlavie, tãlmãcirile ce se fãceau pentru slujbele amintite mai sus.
În aceastã vreme, mai precis în toamna anului 1945, a apãrut ca musafir la Mănãstirea Antim preotul celibatar Ioan Kulighin. Era Duhovnicul Mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiat din Rusia, cu armatele germane în retragere şi gãzduit la Mănãstirea Cernica, cu binecuvântarea Patriarhului de atunci, Nicodim Munteanu. Pãrintele Ioan, în vârstã de circa 60 de ani pe atunci, aflând de Mănãstirea Antim venea în fiecare sâmbãtã pe la noi, slujea cu noi Sfânta Liturghie din duminici, lua masa cu noi, iar dupã vecernia de dupã amiazã, lua şi el parte la întrunirea din sala bibliotecii. Avea ca tãlmaci din rusã în românã pe un tânãr basarabean, Leonte, care cunoştea bine şi limba română şi limba rusa, şi cu ajutorul lui înţelegeam bine cele ce ne spunea Pãrintele Ioan. În aparenţã un om obişnuit, blond, cu ochii albaştri, cu barba micã şi rarã, acest preot, Duhovnicul Mitropolitului Nicolae al Rostovului, era un rugãtor şi trăitor autentic al Rugãciunii lui Iisus şi un foarte bun cunoscãtor al Sfinţilor Pãrinţi, un fel de Pãrinte Ilie Cleopa de la noi. Rugãciunea lui Iisus o deprinsese la Mănãstirea Optina, din nordul Moscovei, la începutul Revoluţiei din anul 1917, dupã ce bãtrânii de la Optina au fost lichidaţi, tineretul, între care şi fratele Ioan de atunci, au fost arestaţi şi duşi pe la munci socialiste forţate, iar mai târziu întemniţaţi. Povestea frumos şi impresionant o mulţime de întâmplãri din viaţa lui şi din viaţa compatrioţilor sãi. Ceea ce era foarte important pentru noi, erau mãrturisirile personale, în legãturã cu Rugãciunea lui Iisus, pe care o rostea cu adevãrat, neîncetat. De mulţi ani, la el chemarea Numelui Domnului coborâse din minte în inimã, şi se ruga şi când vorbea şi când slujea, când mânca şi când mergea. Rugãciunea pentru el era ca şi respiraţia. Şi în somn se ruga. O ştiu de la el, pentru cã ori de câte ori venea la Mănãstirea Antim, îl gãzduiam în chilie la mine, şi-mi spunea multe. De la el am aflat multe cunoştinţe despre isihasmul din Rusia, unde era practicat nu numai în mânãstiri ci şi în viaţa multor credincioşi, asemenea pelerinului rus, lucrare, pe care Pãrintele Ioan o cunoştea bine. În luna Ianuarie anul 1947 a fost arestat de la Mănãstirea Cernica, împreunã cu ucenicul sãu, fratele Leonte. Pãrintele Ioan Kulighin a fost condamnat la muncã silnicã pe viaţã, şi întemniţat la Odesa, iar fratele Leonte, deportat în Siberia, de unde ne-a mai trimis o carte poştalã, care se încheia cu Rugãciunea lui Iisus.
Convorbirile din cadrul “Rugului Aprins” au continuat pânã pe la jumãtatea anului 1948, apoi cu ordin de sus, au încetat pentru mai mulţi ani. O bunã parte din personalul slujitor de la Mănãstirea Antim a fost repartizat în altã parte, mai ales la Seminarul Teologic de la Mănãstirea Neamţu, încât s-a potolit, în mare mãsurã, tot entuziasmul activ, în numele “Rugului Aprins”. Între timp, primeam veşti şi ştiri triste, despre suferinţele detinuţilor de la Canalul Dunãre-Marea Neagrã şi despre atrocitãţile tineretului studenţesc întemniţat la Piteşti.
N-a trecut prea multă vreme, pânã în luna Iunie anul 1958, când am fost arestaţi şi noi, care am activate în cadrul “Rugului Aprins”. Mã aflam atunci la Mănãstirea Ghighiu, de lângã Ploieşti, pe schelã, cu un grup de ucenici cãlugãri şi fraţi, pictând, în frescã, biserica din cimitirul mănãstirii. Am fost arestat împreunã cu Pãrintele Felix Dubneac, membru şi el al “Rugului Aprins”. Ancheta a durat câteva luni. Abia la procesul de la Tribunalul Militar am aflat cã eram 16 detinuţi, fãcând parte din ”organizaţia Rugului Aprins.” Între noi şi cu noi, era şi Pãrintele Ieroschimonah Daniil Teodorescu, fostul Sandu Tudor, iniţiatorul aşa zisei ”Organizaţii,” Pãrintele Arhimandrit Benedict Ghiuş, Pãrintele Prof. Univ. Dr. Dumitru Stãniloae, Pãrintele Arhimandrit Arsenie Papacioc, Pãrintele Arhimandrit Roman Braga, Prof. Univ. Dr. Alexandru Mironescu şi fiul sãu Şerban, student la litere, doctorul şi poetul Vasile Voiculescu, doctorul Gheorghe Dabija. Restul, studenţi la diferite facultãţi din capitalã, arhimandriţii şi fraţii Vasile şi Haralambie Vasilache, au fost cu alt grup, întemniţaţi la Gherla. Dupã procesul de la Tribunalul Militar, ne-am mai întâlnit la Jilava, închisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu pãcurã, iar de acolo la închisoarea de la Aiud.
Din literatura publicatã dupã Revoluţia din Decembrie 1989, asupra vieţii din închisorile comuniste, cititorii au aflat multe din suferinţele celor întemniţaţi. Dar una este sã citeşti despre suferinţã şi alta este s-o trãieşti. Astfel, lipsa totalã de libertate, zãvorât pe dinafarã de paznic, într-o celulã micã cu mai mulţi, între care bãtrâni şi bolnavi, cu pături suprapuse, cu tineta deschisã, în care fiecare îşi fãcea necesitãţile mari şi mici, cu aerul infect, cu miros de closet, cu becul aprins zi şi noapte şi mereu supravegheat prin vizetã, ca nu cumva sã surprindã pe cineva fãcând ceva. Nu aveai voie sã lucrezi nimic. Dar ce puteau sã lucreze? Se ciocãnea în perete cu aflabetul Morse, ca sã afle câte o ştire sositã din afarã, de la cei de curând intraţi în penitenciar. Alţii, dădeau pe talpa bocancului cu spumã de sãpun, apoi, cu un beţisor scriau câte un text: o rugãciune ori un cuvânt din Biblie. Fãrã cãrţi, fãrã ziare şi fãrã hârtie de scris, totuşi, cu ajutorul aflabetului ”Morse” şi scrisul pe talpa bocancului, unii învãţau pe de rost, cuvânt cu cuvânt, Sfânta Evanghelie de la Matei ori de la Ioan, ori câte o epistolã, mai ales epistola Sfântului Iacob. Mâncarea, puţinã, slabã şi mizerabilã, lipsa de aer, nemişcarea, a făcut din bieţii deţinuţi nişte fiinţe albe-albãstrui, ca nişte stafii, slãbiţi pe dinafarã dar tari pe dinlãuntru, cu nãdejdea cã nu vom muri în aceastã necropolã a Aiudului, unde, totuşi, mulţi şi-au încheiat viaţa aceasta pãmânteascã, între care şi Pãrintele Daniil, iniţiatorul “Rugului Aprins”, care de multe ori a fost pus în lanţuri, în cei 25 ani de temniţã grea. Dupã patru ani de viaţã de celulã, într-o bunã zi, culeşi fiind de prin celule, s-a umplut cu noi o dubã mare şi fiind încuiaţi pe dinafarã, am fost transportaţi la colonia Salcia din Bãlţile Brãilei. S-au mai încãrcat şi alte dube. Am ajuns la localitatea Salcia în plinã câmpie. O baracã lungã, cu pături suprapuse, într-o curte largã, înconjuratã cu gard de sârmã ghimpatã, strãjuitã pe la colţuri de soldaţi înarmaţi. Eram mulţi. Mai târziu am aflat cã eram 1000 de deţinuţi. Dintre noi, 100 eram preoţi. Ne-am instalat fiecare pe la paturile noastre. Din “Rugul Aprins” era Pãrintele Benedict Ghiuş, Pãrintele Roman Braga şi eu, care scriu acestea. Ceilalţi vinovaţi erau duşi prin alte colonii, la muncile de primãvarã. A doua zi, dimineaţa, încolonaţi câte cinci, cu sapele în spate, ne-au scos la prãşit porumbul, într-un mare lan de porumb, pãziţi de miliţieni. Slãbiţi cum eram, abia mişcam sapa. Când eram la celulã, nu aveam voie sã lucrãm nimic. Aici, muncã forţatã. Nu aveam voie sã ne mai odihnim, sprijinindu-ne în sapã, ca de obicei. Trebuia sã prãşim mereu. Nu aveam voie sã rãmânem în urmã, chiar dacã nu ne mai ajutau puterile sau neputinţele. Miliţienii, în jurul nostru, ca nişte foşti vãtafi boiereşti, aveau aceastã grijã, sã lucrãm în silã. La prânz, masa era mai bunã şi mai îndestulãtoare decât la celulã. Dupã o orã, în care intra masa şi puţină odihnã, mergeam iarãşi la sapã. Seara, încolonaţi câte cinci, fãceam calea întoarsã, la dormitor. În baraca lungã şi largã, cu paturi suprapuse, pentru 1000 de oameni, cu tinete deschise, în timpul nopţii aerul devenea greu de respirat. Aveam bucuria cã în ziua urmãtoare, la muncã, vom respira din nou aer curat. Aşa ne treceau zilele sãptãmânii.
Duminica nu lucram, era zi de odihnã. Sub aceiaşi pazã a soldaţilor înarmaţi, de la cele 4 colţuri ale curţii cu gard ghimpat, deţinuţii, umpleau curtea cu grupuri de câte 5-6-10 persoane. Între ei era de obicei câte un preot. Se rugau. Se ţineau un fel de predici ori cuvinte de folos şi de îmbãrbãtare. Aceste grupuri erau ca nişte mici bisericuţe, cu preoţi şi enoriaşi. Între timp aveau loc faimoasele percheziţii. O droaie de miliţieni, goleau dormitorul, şi în timp ce toţi deţinuţii erau scoşi afarã, în curte, erau controlate toate păturile, saltelele şi micile boccele ale deţinuţilor. De obicei nu gãseau nimic interzis, totuşi detinuţii intrau în panicã. Am lucrat, pe rând, la toate muncile agricole şi la reparaţia digului din apropiere. Acelaşi regim de muncã forţatã. Mereu sub ochii temnicerilor, cu libertatea ciuntitã.
De la o vreme, au început sã aparã şi anumite cãrţi şi ziare, în colonie: în serile dupã ce veneam de la muncã şi în rãgazurile din duminici citeam. Citeam ce ne dãdeau ei, nu ce ne-ar fi plãcut sã citim. Dar citeam. Au trecut mai bine de 2 ani de când ne aflam, muncind şi varã şi iarnã în aceastã câmpie fãrã dealuri, acoperite de bolta uriasã a cerului. Aici, ca şi în viaţa de celulã, afarã de ochii necruţãtori ai temnicerilor, care ne urmãreau plini de duşmãnie, ne veghea zi si noapte, Ochiul cel atoate vãzãtor şi inima plinã de bunãtate ale Pãrintelui ceresc. De la El ne venea rãbdarea şi pacea, care ne-a însoţit de-a lungul celor mai bine de şase ani de închisoare. Plecam acasã, eliberaţi, la mânãstire, în luna Iulie anul 1964…
Am vorbit de toţi aceşti mari Părinţi ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângâiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi. Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu – cel care a ajuns, în urmă cu douăzeci şi unu de ani, alături de marii săi îndrumători, slujitori şi înaintaşi, iar pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască şi pe noi toţi.
Lasă un răspuns