A venit septembrie cu toate bucuriile și tristețile sale. Clopoțelul cheamă din nou copiii la școală, însemnând o nouă etapă în lungul drum al formării lor ca oameni. Începe gospodarul să strângă recoltele de toamnă și, acolo unde a vrut Dumnezeu, septembrie vine încărcat ca un Moș Crăciun din poveștile copilăriei. Vine septembrie și începe sezonul nunților și al botezurilor. Se culege via, se face mustul, se coc merele, perele, piersicile, nucile și ce mai dă Dumnezeu. Se pun murăturile de iarnă, începem să ne interesăm de lemne de foc, de hăinuțe mai groase și de încălțăminte mai rezistentă. Încep arăturile de toamnă și semănăturile de grâu și de orz pentru anul care vine și din nou simțim mirosul proaspăt al pământului.
Vine septembrie și simțim cum ni se furișează în suflet nostalgia trecerii timpului, trecerii noastre prin lume. Auzim prin sânge viscolul apropiatei ierni și ne înfiorăm. Ne uităm în urmă la primăvara și la vara, care s-au dus pentru totdeauna pentru mulți dintre noi și privim cu strângere de inimă toamna și iarna, cu care, vrem nu vrem, vom da piept. E trist septembrie, fiindcă ne amintește că suntem călători pe acest pământ și că fiecare clipă e un pas spre hotarul eternității. E trist septembrie, fiindcă ne pleacă pruncii și nepoțeii la școală și rămâne casa cufundată în tăcere și-n singurătate, ca un preludiu al unor tăceri viitoare tot mai prelungite. E trist septembrie, fiindcă încep beteșugurile să-și facă simțită prezența cu fiecare adiere de vânt, cu fiecare picătură de ploaie. E trist septembrie, când vezi că seceta a distrus tot și toate, că munca ta de o vară s-a dus pe apa sâmbetei, că-n hambar nu pui decât vânt și zdrențe de speranțe. E trist septembrie, când vezi că toate se scumpesc, că salariul sau pensia nu-ți ajung să-ți iei strictul necesar pentru tine, pentru familie, că puterile ți-s tot mai puține, iar povara vieții tot mai grea. E trist septembrie, când vezi că atâtea promisiuni mărețe ale unor mori de vânt au fost doar simple trăncăneli amăgitoare, că gropile de pe drumuri sunt tot mai mari și mai amenințătoare, că facturile îți cresc de la o lună la alta, că mâncarea ți-e tot mai otrăvită, că spitalele tot mai puține, că medicamentele tot mai greu de procurat. E trist septembrie, când ești bătrân și bolnav, când ai pe cineva bolnav în familie și te uiți în cer și în pământ, neștiind dacă mai apuci sau dacă mai apucă ziua de mâine. E trist septembrie, fiindcă începe sezonul în care se înregistrează cele mai multe decese din timpul anului și, din păcate, majoritatea cauzate de cancer!
Biserica a rânduit în această lună două momente dătătoare de speranță: începutul anului bisericesc la 1 Septembrie și Nașterea Maicii Domnului – Începutul mântuirii noastre, la 8 Septembrie. Omul religios găsește resurse în ele, în speranța lucrării lui Dumnezeu în lume, într-o anumită atitudine specifică față de viață și de problemele ei, găsește reazim în credința în Hristos și greul nu i se mai pare atât de greu, tristețea nu i se mai pare atât de mare, iar crucea vieții îi este mai ușoară. Pe culmile disperării mi se pare a fi cel fără de credință, pentru care miezul nopții înseamnă lăsarea cortinei pentru totdeauna, fără ca prin sau pe lângă ea să se mai poată zări Luceafărul de ziuă!
Lasă un răspuns