După Învinşii (1994), Frica (2009) și Viața după Matei (2011), Liviu Comșia continuă seria romanelor cu un nou titlu, Iustina (Ed. Tipoalex, 2012), un remember matur al juvenilității sinuoase, trăite între voluptatea copleșitoare, pur senzorială, și iubirea lucidă, paradigmatică, dar la fel de caldă în profunzimile ei generoase.
Un colaj reușit, Iustina își experimentează formula reușind să reanime în complexiatea lui un timp memorabil, în culori și emoții recurente, reface contextul unei vârste la care totul este posibil și conturează personaje complexe, capabile să afirme vocații profesionale importante (chirurgul Sever Avram, profesorul Petru Solomon etc.), dincolo de neîmplinirile lor familiale, sau altele, surpinse caricatural (senatorul Popoviciu, de pildă), cărora puterea le cultivă viciile.
În centru, se profilează puternic, în toată complexitatea lui, Petru, profesor erudit, ale cărui lecturi îi facilitează solide judecăți de valoare, deși se suspectează de diletantism, o personalitate marcată totuși de multe rezerve din care cauză apare ca un singuratic, dar nu un timid; își păstrează verticalitatea opțiunilor în fața directorului Napoleon Nicolescu, un obedient politic gata să abdice în condiții speciale de la principiile etice fundamentale, cu toate că exprimă principii etice înalte. Profesorul Petru Solomon, moralistul care strâmbă din nas la toate, intră demn în conflict cu directorul Nicolescu care-i taie orele fiindcă vine la școală mirosind a alcool, însă relația nu se tensionează, ba chiar atinge note amicale. Viața personală a angajaților nu este strict confidențială nici când este vorba despre Maria, secretara școlii, soția unui prosper om de afaceri, și ea cu o viață sentimentală dublă, nici când este vorba despre Petru Solomon, celibatarul care-și îngrijorează mama. Despre profesor se știe că are o relație cu Irina Moldoveanu, vecină de cartier, pe strada Castanilor, o femeie cu proastă reputație, ajunsă în grațiile senatorului Popoviciu, cu care în cele din urmă se va și căsători. Femeia, rămasă de mică în seama unei mătuși, va fi împinsă spre desfrâu și prostituție, dar cu toate acestea simte nevoia unei iubiri adevărate și o caută nedisimulat lângă Petru Solomon. Relația celor doi este de lungă durată, dar odată căsătorită cu Popoviciu, Irina încetează duplicitatea amoroasă, chiar dacă profesorul continuă să o caute cu privirile încă ascuns după perdeaua de unde o văzuse prima dată: De când erai adolescent te vedeam cum mă păzești de după perdea. La început am râs și nu te luam în seamă… Tânărul profesor nu se grăbește să se căsătorească, spre îngrijorarea mamei: Ce-i cu tine, mamă? Ce ți s-a întâmplat de ai rămas al nimănui, fără casa ta, fără familia ta? Netulburat, Petru își continuă aventura până când Irina îi comunică decizia ei de a se căsători cu senatorul. Curând, însă, în viața lui va apărea Iustina, deși continuă să se uite de după aceeași perdea spre curtea Irinei, spre poarta pe care aceasta altă dată se ridica să ascundă cheia, căutându-i din priviri, cu pofte masculine, gambele dezgolite. Flavia, soția lui Avram, i-o va prezenta pe Iustina la casa lor de vacanță depe Valea Comănei. Romanul ne invită subtil într-un hățiș al duplicităților sentimentale, al relațiilor extraconjugale: Chirurgul Sever Avram are o relație cu Maria, secretara școlii, fiindcă soțul acesteia își face concediile în Thailanda cu o damă de companie, iar Flavia are și ea derapajele ei cu doctorul Viorel Burtea, ca și profesoara Helga Binder, chestiuni care constituie palierul primar al epicului, însă în palierul secund, Liviu Comșia depășește filosofia domestică. Personajul său, cu o lectură vastă, are rezerve politice și refuză să se înregimenteze partinic, dar împărtășește unele convingeri comuniste: Economiștii sunt marii teroriști ai lumii moderne(…) Economist a fost doar Marx, ceilalți sunt doar laureați a Premiului Nobel (p.105); Comunismul s-a prăbușit pentru că a fost o utopie și tensiunile interne nu au fost înlăturate la timp. Nu cred că într-o încleștare cu capitalismul ar fi pierdut (p.30). Și în cele din urmă, comuniștii s-au adaptat primii capitalismului românesc: Gașca pesedistului Coman, comunistul ăsta care a predat socialismul științific și acum se dă filosof democrat…(p.51).
Creștinismul nu scapă nici el de critici: a fost o soluție pentru ultimii două mii de ani. Și și-a împlinit rostul ținând omul în frâu și lumea în echilibru. Se pare că oasmenii bisericii l-a compromis din interior, așa cum se întâmplă de obicei.. Este nevoie de reconsiderarea și chiar de rescrierea scenariului creștin (p.73). Democrația postdecembristă seamănă mai mult cu un leu mâncat de purici și judecata lui Cioran când ese îmbrățișată, când este respinsă: Un popor vechi, de milenii, nu poate fi mediocru. Asta n-a înțeles Cioran (p.27), ca în josul aceleiași pagini să se admită că Cioran are dreptate când spune că românii, ca popor, sunt opera ratată a lui Dumnezeu. Judecățile de valoare îi ating serios pe români (popor sentimental, în contradicție totală cu gândirea logică), presa lor manipulează atitunile cu cele mai subtile mijloace (p.23, 30). Profesorul se deconectează de aceste judecăți ascultând când muzica lui Vivaldi, veselă, jovială, din Anotimpurile, când sonoritățile grave și tumultoase din Gӧtterdӓmmerung-ul lui Wagner, sau pur și simplu vocea Juliei Roberts, îl citește cu un ochi critic pe Liiceanu, pe Andrew Crumey, pe clasicii ruși și cu cât citește mai mult, cu atât are revelația proprieisuperficialități, însă defulează în trăirea antinomică a erotismul după modelul Damei cu camelii, ori după cel al curtezanelor lui Balzac. Idila lascivă, cu note libidinoase, demne parcă de Elevul Dima dintr-a șaptea, din primul registru de percepție, se însoțește cu o serie de accente cu frecvente determinări coloristice, spațiale, oflactive reluate de autor după un schematism postmodernist cu semnificații în cel de al doilea registru de semnificare. Irina se stinge accidental într-un infarct, lipsită de satisfacția unei vieți oneste, ascunsă de ochii lui Petru, care încă o mai caută de după perdea, chiar dacă se căsătorește cu Iustina, un medic în afirmare și o soție virtuoasă.
Noul roman al lui Liviu Comșia, departe de a fi acuzat de un oarecare constructivism, este o formulă epică postmodernistă în care se structurează substanța unor reverberații adolescentine ce dau deschideri surprinzătoare tipologiei umane fie și prin banalitatea unor derapaje când spre farmecul tentațiilor voluptoase ale unei aventuri amoroase, fie ea și compensatorie, ca în cazul chirurgului Sever Avram și al secretarei Maria, când spre împlinirea demnă a personalității în armoniile calde ale unei iubiri, ca în cazul Iustinei. Neîndoielnic, cunoscutul cronicar literar, atent și avizat, Liviu Comșia răzbate cu echilibrată persuasiune dintre numeroșii condeieri ai inceputului de mileniu al treilea printre prozatorii care au vlaga afirmării.
Lasă un răspuns