Slavă, ție, mărite truditor al ogorului…

Din întunecimea bordeiului sau a colibei tale, gândul ți s-a înălțat până în slăvile cerului seară de seară și zi de zi. Nu ai așteptat să coboare Dumnezeu la tine, ci te-ai înălțat tu la El. I-ai făcut câte o vizită o dată sau de mai multe ori pe zi, cum ai simțit și tu nevoia să mai vorbești cu El. I-ai mulțumit Lui pentru zilele ce ți le-a dat, pentru sănătate, pentru copii, pentru pâinea de pe masă, pentru iarba din poiană, pentru  bobul de grâu și cel de strugure, pentru cele bune și pentru cele rele. Ai avut întotdeauna în Dumnezeu nu numai un Părinte, ci și un prieten, un frate, un aliat. N-ai plecat fără El nicăieri, fie că a fost vorba de muncă, fie de luptă, fie de joc, fie de jale. L-ai chemat să fie cu tine. Te-ai simțit astfel mai tare, mai sigur, mai deștept, cu mai multă speranță, cu mai multă tragere de inimă. Cu El mai bine ai reușit să le faci pe toate, să le rânduiești pe toate. Și parcă astfel florile au fost mai frumoase în grădinița ta, spicul mai mare în ogorul tău, vitele mai grase în ogradă. Cu El, copiii ți-au fost mai cuminți și mai sănătoși, dușmanii s-au topit ca iarba la foc și ca fumul în bătaia vântului. Cu El, osteneala n-ai simțit-o atât de apăsătoare, calea atât de lungă, zăduful atât de greu, bătrânețea  atât de nesuferită. Crucea vieții tale te-a ajutat s-o duci și niciodată nu te-ai simțit trădat sau părăsit.

Duminica și-n sărbători le-ai lăsat pe toate și te-ai dus tot la Casa lui Dumnezeu. Ai știut că unde sunt doi sau trei adunați în numele Lui, acolo este și El în mijlocul lor. T-ai rugat acolo cu preotul, cu toți ceilalți consăteni ai tăi, ai ascultat rugăciunile, cântările, Evanghelia, Cazania, predica preotului și, ușor-ușor, ai devenit tu însuți un teolog desăvârșit. Ai știut atât cât ai socotit tu că-ți este necesar ca să-L cunoști pe Dumnezeu, și să-L destăinui și altora. Când ai ajuns acasă, la câmp sau după vite, ai încercat să-ți amintești ce-ai auzit despre Dumnezeu. Atunci ai alcătuit colinde și cântece de stea, ai alcătuit proverbe religioase, legende și povești, în care ai spus, așa cum ai înțeles tu, Cine este Dumnezeu, cum este, ce face, dar și ce vrea să facem noi, ca să-i fim Lui plăcuți. Când se va încumeta cineva să scrie o teologie pe baza alcătuirilor acestora încrustate pe stâlpii minții tale, va vedea că ai reușit să-ți însușești cea mai curată, mai simplă și frumoasă învățătură teologică. Alții au învățat seminarii teologice, facultăți de teologie, masterate și doctorate în teologie și sunt departe de a ști câte știi tu despre Dumnezeu, despre ființa Lui și despre voia Lui. Parcă lui Dumnezeu Însuși I-a plăcut de tine și ți s-a descoperit îndeosebi.

Ai zidit biserici, și troițe,  și fântâni, și mânăstiri, și schituri în creierul munților, ai sculptat cruci, și troițe, și catapetesme, și pistornice, pentru ca să aduci slavă lui Dumnezeu și să-L faci cunoscut oamenilor. Ți-ai crescut copiii în frica de Dumnezeu și în respect față de oameni și față de dreptate și adevăr. Cuvântul tău a fost ,,Da” pentru ,,da” și ,,Nu” pentru ,,nu”. Nu ai știut ce înseamnă a umbla cu cioara vopsită. Când s-a apopiat vremea și soarele ți-a fost pe creasta dealului, ți-ai construit sicriu, și cruce, și groapă, ți-ai pregătit hainele cuvenite, ți-ai pus ordine în tot și în toate, ca să nu te blesteme străinii sau copiii, că le-ai lăsat lucrurile încurcate sau datoriile neplătite. Așa cum soarele trece de la răsărit la apus la ore fixe, bine cunoscute, așa ai socotit că treci și tu pe bolta vieții și intri într-un ritm firesc, normal. Moartea a fost pentru tine doar poarta pe care ai trecut din Valea Plângerii pe tărâmul tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte.  Moartea a fost urâtă și hâdă, cu coasa pe umăr, dacă ai fost păcătos în viață, sau a fost mireasa, ,,a lumii crăiasă”, dacă ai avut sufletul curat. Viața și moartea au fost doar cele două fețe ale existenței, peste care a domnit Hristos, prietenul și fratele tău. Cu El nu aveai de ce să te temi de nimeni și de nimic, nici chiar de moarte.

Măria Ta, erai sărac de bani și de avere, dar erai mai bogat ca nimeni altul în credință, în nădejde, în iubire; erai drept cu tine și cu cei din jur, pentru adevăr și dreptate și cinste erai gata să și mori. Bucata celuilalt era sfântă, cum sfântă era și viața lui. Știai că ochiul lui Dumnezeu este deasupra și ne vede pe toți și pe toate. O pungă de-o găseai în drum, grăbit o înapoiai păgubașului. Erai tu însuți podoaba, briliantul creației lui Dumnezeu.

Dar, apropo, Măria Ta! Tu chiar mai exiști cu  adevărat?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*