După atâția ani, cineva mă întreabă „de ce scriu”. Privesc înapoi şi mă tulbur. A trecut peste un sfert de veac de cînd scriu, timp în care am scris atîtea şi atîtea, unele chiar s-au publicat, altele nu. De ce scriu, de ce scriu? Sigur că am o explicaţie, sigur că pot da zece, douăzeci de explicaţii.
Scriu pentru că am, în permanenţă, ceva de comunicat semenilor mei. Pentru că trăiesc între ei, trăiesc de mult şi în diferite locuri, iar ei la rîndul lor mă incită cu vorbele şi faptele lor, tot timpul. Scriu pentru că semenii mei, oamenii, indiferent cum sunt marcaţi rasial, etnic, religios, educaţional şi ocupaţional, marcaţi prin ranguri şi averi trebuie să ţină cont întîi de toate de marele cod genetic pe care-l avem în comun! Scriu fiindcă am învăţat la şcoală să scriu şi fiindcă sunt o fiinţă raţională liberă.
Scriu fiindcă mă apasă malignitatea celor puternici, care fac din marcările sociale, enumerate mai sus, arme psihologice de îndoctrinare şi dominare, arme militare de exterminare la nevoie a celor fără putere, a celor mai mici. Eterna poveste; lupta în cadrul speciei pentru teritoriu şi dominare, pe care eu o consider nedemnă pentru specia umană din secolul XXI. Scriu şi critic, deşi sunt conştient că nu o voi schimba cu nimic.
Scriu fiindcă mă aflu de douăzeci şi cinci de ani în Nordul Americii, în Canada, în vestul sălbatic. În paranteză, după mine, vestul acesta s-a sălbăticit de cînd au sosit aici „feţele palide”!! De la sosirea oamenilor albi ahtiaţi după proprietăţi, care au inventat banii, băncile şi cele mai oribile metode de-a face bani prin orice mijloace. Banul ca mod de viaţă, religie şi armă!! Noi, oamenii albi am sălbăticit lumea prin invenţiile noastre!! Am inventat şi folosit cele mai abominabile arme de distrugere şi am perfecţionat propaganda de discriminare, segregaţie şi ura. Noi am inventat sterilitatea speciei umane; chirurgical sau medicamentos, noi, oamenii albi, care încă ne rugăm după vechi poveşti evreieşti şi-i obligăm şi pe alţii să se roage la fel. Se pare că se apropie vremea să plătim pentru toate astea cu însăşi existenţa rasei noastre …
Am început să scriu cînd am scăpat de comunism. Atunci am devenit liber şi extrinsec, înrolîndu-ma voluntar, absolut voluntar şi fără interese personale, în campania anticomunistă pe care am început-o în 1980, din Lagarul de la Traischirken – Austria. Am început cu articole, eseuri, pamflete anticomuniste în ziarele româneşti din străinătate. E drept, de aici, de pe partea cealaltă a Cortinei de fier, oricine putea să facă ce am făcut eu şi, cu toate astea, documentaţi-vă şi veţi fi uimiţi cît de puţini au făcut-o!! Comentaţi cum credeţi, dar nu uitaţi să-i separaţi pe cei oneşti de cei pervertiţi!! Apoi e la fel de drept, eu nu am mîncat salam de soia, nici frig nu am îndurat, în schimb am pierdut totul şi am început să mănînc amara pîine a înstrăinării. Gustaţi-o, sunteţi liberi, acum…
Pentru cine scriu?!? Întîi de toate pentru unii din semenii mei, ce văd şi gîndesc asemănător cu mine, pentru tinerii interesaţi de realitatea socială. Apoi, scriu şi pentru mine, fiind o autopsihoterapie prin care mă eliberez de frămîntări, de nemulţumiri, de revoltă şi dureri!! În nici un caz nu scriu ca performanţă şi acumulare de capital literar. Eu nu sunt un profesionist literar, m-am apucat să scriu spontan, tîrziu. Din trecut, nu-mi aduc aminte ca vreun profesor de Limba Română să-mi fi adresat vreodată un cuvînt de apreciere. Apoi, cu toate că m-am născut în ţara cu cei mai mulţi poeţi pe metru pătrat, nu am scris nici o poezie, doar cîteva epigrame rele şi nici nu am călcat vreodată pragul unui cenaclu literar. Benevol m-am alăturat ziarelor anticomuniste din exilul românesc. Editorii lor m-au încurajat şi dat elementare noţiuni de publicistică. Ca modele am luat pe Pamfil Şeicaru, Nicolae Baciu, Eugen Bârsan, Constantin Mareş, Ovidiu Vuia, Traian Golea, Eugen Popescu, care, întîi de toate, au fost mari patrioţi români.
În timp, în douăzeci şi cinci de ani, pe lîngă lupta pentru existenţă din străinătate, am publicat articole şi pamflete, eseuri şi polemici, jurnale şi note de călătorii. Am „manufacturat” de unul singur o revistă, pe care am distribuit-o gratuit, probail de asta a fost apreciată şi solicitată. Cu toate că nu m-am ridicat mai sus de „clasa epistolarilor şi a jurnalierilor”, destule din scrisele mele au fost preluate în alte publicaţii româneşti.
A citi şi a scrie este pentru mine o preocupare cerebrală, informarea corectă a conaţionalilor mei este o datorie de onoare de la care mă străduiesc să nu mă abat.
Lasă un răspuns