Pacient de zi într-un spital bucureștean

Incontestabil, sunt multe exagerari, justificate sau nu, ale celor în suferință care vin din provincie într-un spital bucureștean cu acte în regulă: trimitere de la medicul de familie, cupon de pensie sau adeverință de la locul de muncă din care să reiasă că angajatorul s-a achitat de datoriile legale către Casa de Sănătate și o banală copie de pe cartea de identitate (dacă nu au deja o copie, în incintă s-a îngrijit cineva să aducă și un xerox și pentru 0,5 lei pagina se rezolvă și asta). Odată ajuns la Camera de gardă, dacă nu este o urgență evidentă, începe bâjbâiala. Și asta dacă pacientul nu a venit cumva la o cunoștință sau printr-o relație. Cei cu experiența spitalelor se descurcă mai ușor; merg fără echivoc la asistenta șefă și, cu „o mică atenție”, sunt conduși  la un ecograf sau la o altă investigație cât mai concludentă, la laborator și, după ce s-au adunat câteva indicii, aceeași asistentă șefă, bine motivată, își conduce pacientul la medic.

De aici se decide internarea de zi, adică un fel de ambulatoriu, dacă problema nu e atât de gravă cât să necesite ceva mai mult. Așadar, pacientul provincial are șansa să rămână pentru mai multe investigatii, pentru noi probe de laborator și abia la urmă, a doua sau a treia zi, să se stabilească un diagnostic precis, în baza căruia se va lua o nouă decizie. Și cum cu toate astea a trecut destul de multă vreme, programul de laborator e la final, șefa nu mai face recoltări, deși mai vezi că din năuntru mai iese câte un pacient cu tamponul presat pe vena din care, excepțional, s-a mai recoltat totuși.

Pacientul caută buimăcit o soluție și, numai dacă cel care a ieșit îi vinde pontul, află că la 50 de lei se mai fac totuși excepții. Și cum simptomele nu se ameliorează, gândul la o intervenție chirurgicală devine și mai presant. Începe să adune informații de la cei care s-au ridicat din pat și încep să umble pe coridoare sau chiar prin curte. Anestezistul, 4-500 de lei, chirurgul vreo 2000 de lei, pe urmă asistentele, infirmierele. Dar nu săltați prețul, domnule, nu le dați mult, că nu toți avem salarii mari, sfătuiește cel întrebat. Un altul, intră în vorbă liniștitor: Păi să vezi prețuri la maternități. Aici vine omul la necaz, dar acolo dai de bucurie.Şi au un stil, domnule… Nimeni nu refuză, dar îți dai seama după atenția pe care ți-o dau dacă ar fi trebuit să mai dai ceva. Nora mea a născut săptămâna trecută. Are băiat. Și au făcut  socoteala: Au dat de când a rămas gravidă și până acum peste 150 de milioane, adică 15000 de lei. Dai la asistente, dai la analize, dai medicului care te are în evidență, dai medicului de familie, dai la sala de naștere. Și după atâtea „încurajări”, pacientul provincial, marcat vizibil de simptomele zgomotoase ale bolii, își face și el socotelile lui: cât a strâns pentru „zile negre”, cât îi mai rămâne.

Dar ce mai contează! Dacă ar reuși să se interneze, o vedea el cum o va scoate la cap și pe asta. Bine că nu a cunoscut și vreun spital din Germania, din Spania sau din Anglia, că drama ar fi și mai profundă.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*