Sinceritatea ca Sentință

Motto:
Sunt zile în care cred că Iisus este
Unicul Sincer de pretutindeni.

Iată că-am reapărut. Dacă aş scrie „Am reapărut din nou“ ar fi mai plauzibil şi pentru ţara lui Pavel Stratan, nu? Iar domnul Kant-autor de Călăraşi e, să nu uităm, „cel mai autentic folkist basarabean în viaţă“ (de la Victor Socaciu luci(n)dă ci(ns)tire). După o pauză deloc scurtă de gîndirism naţional mi-am zis că nu vreau nici în vis să rămîn notoriul gravid de sine din plaiul dependent de Suveran. Deci, am reapărut.

Nici snegurovist convins, nici lucinskist de vocaţie, dar nici VoroNino D’Angelo fără de glas „autentic basarabean“, iată că am tot solicitat, zi de zi, săptămînă de săptămînă, lună de lună, vreme de doi ani, o întrevedere cu Mine însumi ca să pot hotărî în sfîrşit ce să fac: să fiu sincer ca o sentinţă (ce titlu cu har, nu autor, nu!) sau să continuu a scrie poeme kilometric de scurte pentru  postumitatea  antologatoare a  unor  strangulatori  de   p(r)ost-moderni. Pînă la urmă am decis să fiu.

… E iarnă  în calendarul inimii, nu şi-n cel al naturii, care, soră cu politichia din gară, îşi cam face de cap. Admitem că-i iarnă, totuşi, şi ne este foarte frig la sentimentul naţional, iar mie cînd (re)vine jupîneasa de iarnă pe strada Valea Crucii, numărul 6, îmi (re)vine să pun întrebări. De ce Paul Mihnea nu a fost, nu este şi, se pare, nu va fi editat niciodată în „Biblioteca Şcolarului“, nici peste Prut? De ce?

… E iarnă şi e tocmai (ano)timpul să vă răspund şi eu la nişte întrebări. Care vor continua. După ce va ninge cu fulgii imaculat de sinceri (ca o sentinţă, repet) ai limbii române. Iar fulgii aceştia nu sunt decît rugăciunile lui Dumnezeu, căzînd în privirile noastre? N-auziţi cum ninge ca-n pasteluri de Alecsandri?

… Prin anii ’89—’90 ai secolului — „verb la netrecut“ (Pavel Boţu), un şef-adjunct de cultură, şef fost, prezent şi viitor, desigur, viscolea România şi românimea întreagă de divizată ce era (şi este — n. a.) cu invitaţii expediate artiştilor amatori şi profesionişti de licoarea beciurilor noastre incomensurabile, că poţi să le penetrezi încontinuu, oaspeţi doriţi să participe la ziua de naştere în moarte a limbii noastre din teritoriu (cuvînt în vo(l)gă, cuvînt-manea, numai bun de intonat la balalaicu-păun). Invitaţia acestui şef culmina cu: „Vă mulţumesc dinainte anticipat“, iar pentru această superbă manea, mai tîrziu (domnul cu pricina e şi profesor la Academia de Arte), i s-a conferit şi titlul „Om emerit“.

În ţara sorosistă a balalaicilor şi liftierilor aliterari emeriţi, în ţara fără de artă a lui Pavel Stratan, Nesfîrşitul…

                                                         

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*