Pe la cramă, un pui de toamnă…

Ieri, pe la chindie , a sucombat biata vară cu tot cu a sa caniculă nesuferită și scârbavnică mai ales pentru bătrânii cardiaci, care abia de-și trag sufletul chiar și sub un umbrar de ulm. Câinele nostru, Tomas Viteazul, ce-și face slujba sub un vișin de o seamă cu bunica lui, a început deja să-și ogoiască limba mereu pusă în mișcare de răul căldurii insuportabile din această vară anteapocaliptică. De acum Tomas Viteazul nu mai are strictă nevoie să năpârlească în groapa răcoroasă, pe care și-a săpat-o cu atâta iscusință. Nici gâștele, surorile slute ale lebedelor, nu mai tulbură și nu mai beau apă ca nebunele, ci își dezgolesc spinarea de tulei ca să le observe gânsacii ce piele fină au.

Țigăncușele și vâzdoagele, florile noastre autohtone, parfumate încă de nevestele traco-dacilor, și-au făcut rochițe în falduri și cu evantaiul vântului șăgalnic își trag sufletul pe un braț de busuioc, rupt de coana Dora ca să-l ducă la biserică să-l sfințească pentru a-l pune la icoane și în păretarele țesute de maică-sa Nadejda.

Dacă ai ochi poți vedea și un păianjen cum își țese goblenul pe o închipuire de stative ce atârnă alandala pe un ram uscat de cireș. Mai încolo, în fundul grădinii, dinspre Lidia Brăileanu, gutuii, ca niște spioni sub acoperire, își ascund fețele gălbejite și crispate de atâta secetă, sub un puf cenușiu, aproape incolor, pulbere lăsată de aripile rândunelelor migratoare.

O pisică, care se zice că e venită la noi de pe o planetă nebuloasă, printr-un tunel săpat anume pentru ea, își ascute de zor ghearele și ca un cascador dârz și neînfricat, ia cu asalt trunchiul nucului din fața casei. Urcă tiptil, pe furiș, trage șmecherește cu coada ochiului să vadă dacă observ hărnicia ei de a se apropia cât mai repede de ciocănitoarea care păduchește o creangă schiloadă în căutarea cariilor, deliciul păsării cu cioc de oțel. Este pasărea care aude cum lucrează carii și în crucile din cimitir, dar nu are curajul să se apropie, pentru că se teme de moarte.

Ciocănitoarea din nuc se preface a nu vedea mica felină și își caută de ale sale, dar tot lăsându-se în nădejdea aripilor. La un moment face zvâr-zvâr, tocmai în vârful vârfului. Pisica rămâne dezarmate și sare din nuc direct pe o șandrama, unde dă nas în nas cu Tolănică, motanul vecinului Dumitru Ciornei. Tolănică o privește cu dispreț și ca să-i arate că nu-l interesează scamatoriile ei de mare vânător, o ia la pas cadențat spre porumbar, poate că-i pică vreun pui prostuț de porumbel.

Și dacă e toamnă, prin ogrăzi se aude bocănit de cercuri și de doage. Gospodarii își desfundă butoaiele, le spală bine cu uncrop și zeamă din frunze de nuc și lemnul domnului. Mai apoi le păpuresc, ca să nu curgă nici un strop. Acum este un bun prilej ca gospodinele să-și cheme bărbații la un teanc de plăcinte, iar ei, care mai au vin până la alt vin, coboară în beci și ies de acolo cu tocitoarea plină pentru a încerca dacă vinul vechi mai are gustul din toamna trecută.

Ciocănitoarea bate alfabetul Morse pe un ram și mi se pare că scrie o poezie: ”Pe la cramă/un pui/ de toamnă/ umblă jalnic/ ca o stană/ și se dă/ pe la răvac, /ia venit și lui/ pe plac./Deodată/frunza toată/ se frământă/ ca-n covată,/ mai să cadă/ frunza beată/ într-o cadă/ cu zghihardă…”

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*