– dialog spiritual cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Dr. Vartolomeu Androni, stareţul Mănăstirii Cozia şi Exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Râmnicului –
Fiind de o ţinută spirituală şi monumentală deosebită, aparte, Mănăstirea Cozia – ce are hramul Sfânta Treime – rămâne una dintre cele mai autentice valori ale arhitecturii bisericeşti, o adevărată perlă a Oltului, ce dăinuie de peste 600 de ani pe pământ românesc. În locul acesta mirific, unde pelerini de pretutindeni ajung în orice anotimp al anului, în această vatră monahală a Olteniei, se pare că cerul a coborât pe pământ, iar cei care ajung aici trăiesc sentimentul opririi în loc a timpului în care trăim. Preacuviosul Părinte Arhimandrit Vartolomeu Androni – Stareţul Mănăstirii Cozia şi Exarh al Mănăstirilor din Eparhia Râmnicului, trudeşte de ani de zile la păstrarea şi conservarea a ceea ce strămoşii şi străbunii noştri au lăsat cu mărinimie în această zonă. În acest context şi pe acest subiect sau temă a avut dragostea, disponibilitatea şi generozitatea să ne răspundă Sfinţia Sa la câteva întrebări…
*
– Preacuvioase Părinte Arhimandrit, Stareţ şi Exarh, ca orice pelerin care ajunge la Mănăstirea Cozia, aş vrea să ştiu dacă involuntar de voinţa noastră nu tulburăm în vreun fel sacralitatea mănăstirilor?
– Nu trebuie să vă faceţi atâtea griji, toate cu rânduiala lor. Majoritatea celor care ajung la Cozia sunt atraşi de această oază de frumuseţe şi spiritualitate, dar fiecare îşi are propria trăire, propria chemare. Cu toţii trăiesc bucuria de a păşi în acest spaţiu sacru, pentru ca mai apoi să se poată închina la mormântul lui Mircea cel Bătrân, ctitorul acestei mănăstiri. Se creează astfel o punte spirituală între cei care se roagă şi duhul strămoşilor, care le dă sentimentul de sporire a rugăciunii şi ancestrală temeinicie. Cu siguranţă că acest tumult de vizitatori este uneori în detrimentul vieţii călugăreşti, pentru că, oricât ai fi de riguros şi de puternic, sunt lucruri care, involuntar, ispitesc. Liniştea aceea de care monahul are nevoie este destul de greu de atins la Cozia, tocmai datorită acestor vizitatori, care de multe ori insistă cu întrebări nevinovate şi-n felul acesta, fără voia lor, te tulbură. Ca monah însă trebuie să fii întărit duhovniceşte, de aceea aş zice că nu este un martiraj, iar obştea noastră are o rânduială care îi dă consecvenţă în ascultare.
– Eu, personal, cred că nimic nu este mai înălţător decât să adormi în dangăt de clopot şi să te trezească toaca, atunci când cheamă la rugăciune. Cum puteţi veni în ajutorul pelerinilor, astfel încât să le puteţi dărui bucuria unei nopţi de slujbă la mănăstire?
– Mănăstirile de pretutindeni sunt deschise pentru toată lumea doritoare de astfel de lăcaşuri de închinăciune. Ca exarh al mănăstirilor din spaţiul monastic şi monahal vâlcean, vă pot spune că noi am făcut eforturi să rezolvăm problema celor care vin aici pentru rugăciune şi reculegere, sau chiar într-un circuit turistic. La Mănăstirea Cozia am reuşit să realizăm un spaţiu care să asigure cazarea celor care vin din diferite locuri şi colţuri ale ţării. În termeni călugăreşti, noi considerăm că este arhondaric, fără a avea pretenţiile unui hotel, dar dispune de toate utilităţile, de un ambient confortabil, care să le întreţină starea de spirit, conferită de un spaţiu monahal. Aceasta am gândit-o ca pe o acţiune caritativă, în primul rând pentru copiii care vin în excursie la Mănăstirea Cozia. Putem să le asigurăm o noapte sau două de cazare şi masă, dar nu mai mult, pentru că solicitările sunt foarte mari şi facem tot ceea ce ne stă în putinţă pentru a mulţumi pe toată lumea.
– Nu am putut rezista ispitei de a urca (şi) la Bisericuţa Bolniţă. Am găsit acolo o linişte parcă uitată de lume şi un tărâm al artei, pe care cu mare bucurie l-am explorat. Aţi vrea să ne spuneţi câte ceva (şi) despre această bijuterie a Mănăstirii Cozia?
– Aşa după cum se ştie, Mănăstirea Cozia a fost ctitorită de Mircea cel Bătrân, la anul 1386, pământul mănăstirii aflându-se de ambele părţi ale şoselei care leagă municipiul Râmnicu Vâlcea de municipiul Sibiu. După ani de zile, un alt mare ctitor, Radu Paisie sau Petru Voievod, a ţinut ca la Cozia să ridice un edificiu unde să se adăpostească cei bolnavi, dar şi o capelă în care preotul să facă slujbe şi să se roage pentru ei. Între anii 1542-1543, acesta a ridicat bisericuţa bolniţă, care impresionează şi astăzi pe cei mai exigenţi vizitatori, ajunşi aici de pe toate meridianele lumii. Stilul architectonic este cu certitudine autohton, fiind expresie a stilului muntenesc. Bisericuţa are o formă treflată, iar pereţii exteriori erau înconjuraţi de ocniţe şi rozete de piatră, pe care cineva, din păcate, le-a dat jos. Bisericii îi lipseşte pronaosul, astfel că din pridvorul închis se intră direct în naos. Pictura nu a suferit renovări fundamentale, a mai fost doar consolidată, ca suport, pentru a nu se dezlipi fresca de perete şi-n felul acesta pictura şi-a păstrat prospeţimea şi expresivitatea. Cum spuneam, bisericuţa bolniţă rămâne o bijuterie de netăgăduit, într-o deosebită armonie arhitecturală. Mulţi au apreciat-o ca pe o “prinţesă ori domnişoară”, pentru zvelteţea şi eleganţa ei. Şi vizitatorii din alte confesiuni sunt impresionaţi de valoarea artistică. În bisericuţa bolniţă se oficiază doar Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, în ziua hramului “Sfinţii Apostoli”, sau slujbe ocazionale de înmormântare. Pentru noi este o mare bucurie că această bolniţă există şi că a ajuns până în zilele noastre. Din păcate, multe astfel de ctitorii au dispărut.
– Preacuvioase Părinte Exarh, trebuie să recunoaşteţi că vă ascundeţi cu greu nostalgia, cred că mult mai bine ar fi să detaliem starea de fapt a acestui aşezământ. Şi pentru că lumea de azi traversează o perioadă grea, în care suferinţa şi bolile îi copleşesc pe cei sărmani, vă gândiţi cumva la revigorarea bolniţei de la Mănăstirea Cozia?
– Dacă este să ne gândim la faptul că bolniţa a fost realizată într-o perioadă în care lumea trăia într-o mare suferinţă, este evident faptul că era nevoie ca aceasta să servească şi la tămăduirea bolilor trupeşti, dar şi sufleteşti. Eu consider că este într-adevăr nevoie de o revigorare. Bolniţele mănăstireşti erau de fapt mici spitale pentru călugării bătrâni şi, în acelaşi timp, aziluri pentru bătrânii şi bolnavii din împrejurimi. Pe lângă tămăduirea trupească, monahii aveau menirea de a asigura şi un suport spiritual celor bolnavi, astfel încât slujbele din bisericuţă erau ca un balsam pentru cei aflaţi în suferinţă. Eu consider că nu este deloc rău şi ar trebui ca în viitorul apropiat să reactivăm aceste bolniţe, pentru că acest lucru este posibil. Numai că acele case care au fost ridicate atunci de voievozii vremii trebuie consolidate, reamenajate, ca să corespundă cel puţin din perspectiva funcţională a unui spital. Şi la Mănăstirea Cozia, dacă Dumnezeu va ajuta, s-ar putea ca pe lângă bisericuţa bolniţă, care este o frumuseţe şi care trebuie păstrată, pentru că ştiţi cum este, când dezvolţi ceva trebuie să ai grijă să nu distrugi altceva, eu consider că la Mănăstirea Cozia ar fi posibilă o revigorare a acelei bolniţe şi ca biserică, şi ca vieţuire. Dumnezeu ne-a învrednicit ca sfânta mănăstire să se afle pe un pământ binecuvântat, astfel încât avem la îndemână şi ape minerale, şi alte resurse balneare, dar şi un aer proaspăt de brad, care face bine plămânilor şi psihicului. Deci, posibilităţile terapeutice sunt multiple.
– Preacuvioase Părinte Stareţ, vă multţumim în mod deosebit pentru tot şi vă dorim să aveţi parte de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti!…
– Dumnezeu să ne binecuvinteze pe totţi, în toată lucrarea cea bună pe care o săvârşim!…
Lasă un răspuns