La oină…

Nu cred să existe pe faţa pământului un joc mai vesel şi mai atractiv decât oina noastră străbună. Nu ştiu dacă pe lângă cele opt cuvinte dacice descoperite de lingvişti o fi şi oina. De n-o fi, vedeţi dumneavoastră că are ceva cu doina. Pentru că atunci când ţi se lasă de oină, scoţi fluierul de la brâu şi  îngâni foşnetul dealurilor şi murmurul văilor cu o doină. E bine de te-i fi auzind cineva ca să zică în sinea sa:”Uite,bre, ce bine cântă dugleşul acela al lui Nae”. Aşa-i moldoveanul, dacă nu ai mâinile crăpate de vânt şi de trudă, el te consideră un pierde vară şi nu se aşează cu tine la masă nici la umbra casei, nici la vreo petrecere. Dar numai acel ce trăieşte din trilul fluierului ştie cât de uşor îşi dobândeşte bucata de pâine.

Dar noi despre oină vorbeam. Cică ostaşii cei vechi, pe care nu i-a apucat neam din neamul nostru, când  se dădeau la vreun popas întrebau căpetenia lor, pe unul Burebista:

– Mărite împărate, ce-ar fi să ne mai dezmorţim ciolanele cu o oină.

– Jucaţi, măi copii, zicea Burebista, dar cine pierde în faţa mea, îl trimit la ocnele din Sărătură. Acolo îi vor putrezi oasele. Acel ce nu ţine piept oinei e ca şi o bumbărează de oaie, îl calcă toată turma în picioare. Nu mai faci soldat din el.

Că o fi fost aşa, că o fi fost altfel, eu nu mă pot iscăli pentru poveştile altora şi de aia vă spun cum am simţit eu fiorul acestui joc pe o toloacă de la Lot. Acea toloacă se afla într-o lăsătură, un fel de amfiteatru. Parcă bunul Dumnezeu ne-o dăruise.

Cum se desprimăvăra, primele cărări erau spre Lot. Fiecare îşi făcea câte o minge din păr de vacă şi o învelea într-o cârpă. Ideal era ca acea cârpă să fie din stofă groasă. Să zicem din mantaua tatei sau din şalul mamei. Şi noi îndrăzneam să facem acest furtişag. Stricam bunătate de haine fără nici o remuşcare cu gândul că nu o să dea de şotia noastră până la frigurile din toamnă. Iar toamna te descurcai cumva dând vina pe bieţii şoareci.

Când au apărut pe piaţă mingile cele adevărate, acoperite cu pâslă, a fost o adevărată revoluţie pe terenul de oină. Cine avea mult râvnita minge era scutit de a mai păzi dobitoacele să nu se ducă prin semănături. Iştilalţi, dornici să joace cu o minge bună, se lăsau supuşi cu gândul că la toamnă strâng ei o mie de nuci şi îşi procură mingea.

Taman în primăvara ceea mama îmi cumpărase pentru sărbătorile de Paşti sandale şi hăinuţe noi. Dar precum se făcuse de acum cărări mama nu mi le slobozea din casa cea mare ca să nu le terfelesc. Mă înţelesesem cu Gicu al Lizei să facem un schimb. Eu să-i dau sandalele şi el să-mi dea mingea. Pentru el era convenabil şi a acceptat. Rămânea s-o conving pe mama să-mi dea sandalele. Într-o zi mi-am împuns tălpile cu spini. Mai mare autotortură nu-ţi trebuie. Seara mama mi-a scos ghimpii cu un ac ţigănesc şi văd că dimineaţă, când mă pornesc cu vacile la imaş, ea mă ajunge pe la portiţă ţi îmi dă sandalele. Dar nu cu toată inima.

– Te rog, Ionele, să nu le scoţi din picioruşe, că amu mulţi aşteaptă să ţi le înhaţe…

De-ar şti mama ce-oi păţi, le-ar duce imediat de unde le-a luat. Nu mă uit în ochii ei ca nu cumva să-mi citească gândurile şi-mi pun sandalele pe umăr şi o tulesc în urma vacii.

Ne întâlneam la colţ. Ne aşteptam unul pe altul ca să pornim toţi odată. Gicu a venit mai devreme. Ne-am înţeles că eu ascund sandalele sub ulmul de pe moşia lui Niculai Constantin, iar el ascunde mingea în scorbura din plopul lui Trifan. Şi începem a ne văicăra că ne-am pierdut obiectele. După ce ştiu toţi de marile noastre pierderi, a doua zi venim şi ne ridicăm ce ni se cuvine: eu mingea şi el sandalele.

Pe la amiază am început spectacolul. Eu şed pe uluce la fântâna lui Marin şi bocesc că mi-am pierdut sandalele, iar Gicu de pe malul râpei tot jeleşte dispariţia mingii. Nu pare a fi amărât ca mine. Pentru o minge nu-l aşteaptă mai nimic. Pe mine mă aşteaptă pedeapsa capitală, adică o bătaie soră cu moartea. Depinde de tata. Dacă o îmbunează pe mama, sunt salvat. Altfel, valea badei! Dar până la chindie încă e mult. De la o vreme uităm că suntem faliţi şi ne adunăm la o întrecere aiurită: pişatul peste râpă. Al cui ajunge pe celălalt mal, acela e învingător şi are dreptul să-şi aleagă o gustare din traista celor care n-au trecut nici de mijlocul râpei.

Nu particip la competiţie. Cei mai mari ştiu de ce. Deunăzi păşteam vitele pe mirişti la Berbeciu şi cineva din flăcoani  ori Gânsacu sau Ruţică, nu mai ţin minte, ne aduna câte pe unul şi ne întreba de vrem să ne crească ţuiu mare. Curioşi din fire, am acceptat. Trebuia să ne ungem cu lapte de lăptucă. Ne-am uns. A doua zi ne-am pomenit la spital. Ne crescuse. Mari de tot. Doctoreasa Marta Zozulea striga că o să ştie tot ministerul de boroboaţa noastră, dacă nu spunem cine ne-a pus la cale să facem asemenea prostii. Cu toată durerea nu i-am trădat pe afurisiţii noştri de călăi. Iar Marta Iacovlevna Zozulea, o evreică durdulie şi simpatică, le tot spunea părinţilor noştri:

Voi ştiţi că băieţii voştri pot să rămână invalizi pe viaţă. Fără o mână, fără un picior, o duci, dar fără treaba asta, ai cufurit băţul.

Iar noi eram cu gândul să scăpăm cât mai repede din acest spital, care era în alt sat, la Budeşti, şi s-o luăm rar peste deal şi să ajungem la Lot, să ne jucăm de-a oina. Când treceam spre terenul nostru bătătorit de tălpile desculţe, la umbra unui măceş, Tananica, urâta satului, învârteşte aiurea un brâu multicolor şi rosteşte în surdină, parcă apucată de un tremurici şi cu ochii ieşiţi de-a binelea din orbite:”Brâu brâuşor, cu solzii de aur, du-te în nouă sate lăudate şi adu-mi ursitorul meu, care-i lăsat de la Dumnezeu, de Dumnezeu lăsat, de lume lăudat. Adu-mi-l să-l visez prin vise, să visez şi să-l văd, cu el stând la masă dintr-o bucăţică de pâine mâncând, de mâna dreaptă luându-mă şi la sfânta cununie ducându-mă, dintr-un pahar vin bând, la bunul Dumnezeu gândind.

Ajută-mă Doamne Dumnezeule, că mare şi sfânt eşti şi pe toţi ne miluieşti.

Miluieşte-mă şi pe mine cu harul Tău, dă-mi un mire bun şi deştept.

Îţi mulţumesc.”

Istimp apare, nepieptănată şi murdară de glod, Tania Mampasele şi unde mi-o ia la rost pe Tananica:

– Fa proasto, eu te-am învăţat să fluturi brâul şi să faci cercuri când este lună nouă. Cu aşa descântece nu te mai ia nici Volodea Chirei…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*