La plecarea unei poete…

In memoriam

Constanța Buzea

De ce, Doamne Dumnezeu,

Deși știi cât ni-e de greu,

Să ni-i pierzi în doliul ceții,

Ne  răpești hain poeții?

 

 

De ce, Doamne Dumnezeu,

La hotarul morții-vieții

Vămuiești mereu, mereu

Cel mai dureros poeții?

 

De ce, Doamne  Dumnezeu

Florile și nu scaieții

Ni le treieri zeu cu zeu

Și ne seceri toți poeții…

 

De ce, Doamne Dumnezeu,

Din altarul frumuseții

Și al slovei apogeu

Mai întâi ne smulgi poeții?

 

De ce, Doamne Dumnezeu,

Robul fontei și-al lopeții

Îl ții teafăr chiar ateu

Și lovești cu boli poeții?

 

De ce, Doamne Dumnezeu,

Îi supui la cazne, bieții,

După care arhireu

Chinuiești atât poeții?

 

De ce, Doamne Dumnezeu,

Din puterea robusteții,

Când răpui un corifeu

E poet, condamni poeții?

 

De ce, Doamne Dumnezeu,

Disperările tristeții

Să le simtă leatul meu

Și să-și plângă frânt poeții?

 

De ce, Doamne Dumnezeu,

Privilegiul bătrâneții

Să îl am pe-atâta eu,

Să-mi îngrop pe rând poeții?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*