Cele aflate în cartea aceasta le gândim sau ni le povestim zilnic mai toţi şi mulţi le-am putea scrie dacă am avea experienţa, competenţele, luciditatea, puterea de analiză, harul de exprimare şi – nu în ultimul rând – curajul autorului ei. Generalul Mircea Chelaru a avut o carieră militară spectaculoasă, în săgeata, brusc lansată şi brusc întreruptă; s-a încercat, ca politician, în câteva partide şi mişcări, dar nu pare fi făcut pentru genul de politică de pe Dâmboviţa şi îşi împlineşte acum menirea ca lider de opinie în agora (nu-i zic societate civilă, căci la noi au compromis destui conceptul), iar ca autor, excelează. Ca şi, în ultimii câţiva ani, Mircea Maliţa (prin „Cuminţenia pământului”) sau Claudiu Iordache (prin „Apocalipsa după Cioran”), Mircea Chelaru scrie o carte depre stricarea (din pricini şi endogene şi exogene) a României şi a românilor şi stabileşte, şi el, că prima şi cea mai urgentă, esenţiala şi existenţiala cerinţă a acestui neam este supravieţuirea sa. Interesul naţional al României, sintagma atât de bagatelizată prin gongorică suprafolosire, nu este azi nici cine ştie ce menire regională, continentală, ci pur şi simplu salvgardarea nealterată a identităţii naţionale şi a suveranităţii de stat, mai grav, a viabilităţii ca stat.
Cartea nu e nici „Cântare a României”, nici tânguire, ci diagnosticul cuiva care-şi ştie şi îşi iubeşte pacientul. Nu e strigăt îndurerat de tânăr abia ieşit din adolescenţă şi, după unii, încă teribilist, cum era Cioran la vârsta când scria „Schimbarea la faţă a României”, nici jurnal de însemnări cinice şi amare ca al lui Argetoianu, ci reflecţii sobre şi punctuale, într-un elegant şi inspirat discurs metaforic, dar prin aceasta nu mai puţin exact şi riguros în cele afirmate, într-o viziune pusă sub celebrele fragmente în chestiune din Dimitrie Cantemir şi Mihai Eminescu (puse şi ca motto al cărţii), despre cum să ne privim şi să ne judecăm noi înşine, românii, pe noi înşine. Şi începe cu constatarea că „am devenit altceva fără voia noastră”, nu ne mai înţelegem între noi, „ne căutăm stăpâni inventaţi la care să ne pârâm”. Suntem victimele unui „mutant comportamental perfid, extravagant, bazat pe puterea banului, pe consumul dezmăţat al clipelor de viaţă, pe refuzul dăinuirii şi abandonul continuităţii”.Şi aşa am ajuns „în grajdul civilizaţiei moderne”, pentru că legislaţia, credinţa, educaţia, etica, armata, sunt puse în slujba convertirii României într-o „târâtoare nevertebrată”. Cu o identitate naţională tot mai precară şi mai incertă, mai vulnerabilă şi mai asaltată şi mai greu de apărat în faţa tăvălugului unei „anume” globalizări.
„Corciturile politice au compromis virtuţile conceptului globalizării”, scrie generalul Chelaru, dar au compromis – atenţie! – şi virtuţile patriotismului, naţionalului, asupra cărora împroaşcă lături aşa-zis europene, mondialiste, cosmopolite. Dar „cinci elemente specifice, ele însele, nu pot fi negociate vreodată: steagul, cântecul, portul, limba şi datina”. Asupra lor se îndreaptă interesele uniformizării sub o guvernare mondială, într-o formă sau alta. „Se pare că nici Naţiune nu mai avem. Civismul sau tot ce este civic este prezentat ca un panaceu universal […]Suntem pe cale de a deveni Noul Babilon”.
Ultima frază a cărţii este vag încrezătoare în viitor (deşi începe cu „Cred cu convingere că…”). De aceea, nu vom ieşi demoralizaţi din lectură acestei cărţi, dacă revenim la un motto de capitol, din Mircea Eiade: „O naţiune […] înfruntă eternitatea […] numai prin ce gândeşte şi descoperă şi se creează între hotarele ei”. Unul dintre primii recenzenţi ai cărţii (contribuţia sa e inclusă chiar în volum) prezice că „foarte probabil, acest volum va fi viu discutat şi criticat”. Enormă, amarnică eroare! Se va face totul pentru ca această carte să treacă total neobservată. Peste ea vor fi prăvăliţi munţi de tăcere. Va fi premeditat şi metodic ignorată. Despre bomba atomică s-a spus.că, din păcate, nu mai poate fi dezinventată. Nici cartea-bombă a lui Mircea Chelaru – de data aceasta din fericire – nu mai poate fi dezinventată, ci doar cât mai ascunsă fireştilor ei cititori. Cel mai de folos lucru pentru această carte – şi superlativul pe care-l merită- este îndemnul de a o citi. Aprecierea optimă pentru această carte este îndemnul presant de a fi cunoscută de cât mai mulţi.
Lasă un răspuns