Chemarea mânăstirii

În toată copilăria și tinerețea mea mânăstirile m-au fascinat. Aveau ceva, ca un magnet, care mă atrăgeau. Poate dacă aș mai fi avut frați, mi-aș fi îndreptat pașii definitiv spre mânăstire. An de an eram nelipsit de la hramurile unor mânăstiri precum Tismana, Schitul Topolnița, Polovragi și Lainici. Cu autobuzul, cu trenul, cu bicicleta sau chiar și pe jos, trebuia să ajung. Simțeam o chemare, o atracție, iar după Sărbătoare simțeam că plutesc, eram cu adevărat fericit. Dumnezeu știe dacă e vina mea sau a celor ce-au intrat încălțați în sufletul meu, ca să nu mai am și azi aceleași trăiri!

Era în vara anului 1969. Eram elev la seminarul din Craiova. Trecusem în anul II. Părinții îmi cumpăraseră o bicicletă semicursieră ,,Ukraina”. Era o bijuterie. Timp de nouă ani, în toate vacanțele, cu timp și fără timp, am bătut drumurile până la Obârșia Cloșani, Calafat, Herculane, Tismana, Polovragi, Lainici. Parcă zburam cu ea!

În vara aceea vorbisem cu unul al lui Pascaloniu din Bâlvănești să mergem cu bicicletele la hram la Mânăstirea Lainici, pe 6 august. Zis și făcut! În după-amiaza de 5 august am plecat la drum. Când am ajuns la Bâlvănești, tatăl prietenului meu mi-a adresat cuvinte grele. Nici vorbă să-și lase fiul să mă însoțească. Ar fi trebuit să mă întorc la Malovăț și s-o iau pe drumul principal, pe asfalt, spre Târgu-Jiu. N-am făcut-o. Am crezut că pot ajunge cu bine și dacă dau pe Balta-Baia de Aramă. Pe acest traseu, până la Tg. Jiu aveam peste 100 kilometri de străbătut. Aveam mult de urcat cu bicicleta la mână, dar ce conta. Când am ajuns la Tg. Jiu, era în jur de ora 22-23. Oricum, era întuneric deplin. M-am dus la gară. Am lăsat bicicleta la ,,bagaje”. Pentru un bagaj obișnuit taxa era un leu, pentru bicicletă a fost trei lei.  M-am dus în oraș să mănânc ceva. Mi-era o foame de lup. Undeva în centru am găsit un restaurant. Cu greu am aflat un loc liber la o masă. Mi-am comandat ceva de mâncare și o sticlă de apă minerală. Cu mine la masă era un domn, care băuse binișor alcool. Nu era beat, era doar băut. Avea poftă de vorbă și ne-am împrietenit repede. Era avocatul Alexandru Popescu din Tg. Jiu. Până pe la ora 2, când s-a închis localul, am stat de vorbă. Mi-a plătit consumația. M-a rugat ca atunci când mă voi preoți, să-i scriu, fiindcă vrea să-mi doneze un rând de veșminte preoțești. Nu m-a lăsat să merg la gară, unde aveam de gând să rămân până dimineața. M-a luat acasă la dânsul.

Am străbătut multe străzi, până am ajuns în fața unei vile imense cu câteva etaje. Undeva la etaj mi-a spus că dorm soția și cele două fiice ale sale. Noi am intrat pe undeva printr-o portiță în partea din spate a clădirii. Acolo era o cămăruță de câțiva metri patrați, în care abia aveau loc un pat, o masă și un scaun. Aceea era camera avocatului. Acolo rămânea noaptea, când se întorcea din oraș. A trebuit să mă culc cu el în pat. Dimineața, m-am sculat devreme, când primele raze de lumină s-au strecurat pe fereastră. L-am trezit și pe domnul avocat. S-a uitat surprins la mine și m-a întrebat nedumerit: ,,– Tu cine ești, mă? Ce-i cu tine aici?”. A trebuit să-i povestesc cum ne cunoscusem seara, ce am vorbit… Cu multă greutate și-a amintit… Mi-am luat bicicleta de la gară și am pornit-o spre Lainici. Mă concuram cu trăsurile și căruțele împodobite, care mergeau tot la mânăstire. Am asistat la slujba oficiată de ierarh și de un sobor numeros, am privit fascinat cântăreții de muzică populară și dansatorii de pe scenele de pe Valea Jiului, din apropierea mânăstirii, am văzut și am auzit câte toate până aproape de asfințitul soarelui. Nu am știut când a trecut ziua.

În sfârșit, m-am hotărât să plec spre casă. Drumul era lung și eram conștient de greutățile lui. Nu conta. Fusesem la mânăstire și asta mi-era de ajuns. Am trecut de Tg. Jiu. Se întunecase bine. Am trecut de Ciuperceni, de Vârtop și am început să urc Dealul Bujorăscului. Era asfalt. La un moment dat, m-au simțit niște câini. În apropierea șoselei era una sau mai multe stâni staționate. Mi s-a făcut inima cât puricele. Nu aveam nici o apărare. Câinii veneau în goană în urma mea. Cred că m-ar fi sfâșiat dacă mă ajungeau. Am sărit pe bicicletă și am pornit-o înnebunit de frică. Parcă și bicicleta simțea frica mea. Deși drumul începuse să urce, bicicleta mea alerga ca niciodată. Auzeam în urmă ghearele câinilor cum se loveau de asfalt, îi auzeam lătrând tot mai aproape. Am fugit cum nu am făcut-o niciodată, dar câinii nu au reușit să mă prindă. Până la urmă s-au lăsat păgubași. S-au întors la oile lor. Am coborât și eu de pe bicicletă. Eram ca un burete îmbibat în apă. La cumpăna nopții, ajunsesem în vârful Dealului Bujorăscu, în inima pădurii. Nu trecea mașină, nu se auzeau decât țipetele păsărilor de pradă, care ieșiseră la vânătoare…. La lumina lunii am văzut că ceasul arăta ora 24,00!

Când se revărsau zorile, am ajuns acasă. Părinții mă așteptau. Toată noaptea nu dormiseră și ascultaseră cu încordare, poate-poate, mă aud venind. Gânduri negre le dădeau ocoale. Singura lor nădejde le era Dumnezeu. Când m-au văzut, au început să plângă de bucurie. Nu le-am povestit niciodată ce mi s-a întâmplat pe Dealul Bujorăscu!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*