24 Ianuarie 1959 – Centenarul Unirii; Așa cum a fost sărbătorit la Cluj

Au trecut atâția ani de atunci! Din când în când am povestit și altora ce s-a petrecut la Cluj în ziua aceea și am constatat cu oarecare mirare că mulți găsesc interesantă relatarea mea. Din întâmplare, fără voia mea, am jucat și eu un oarecare rol, am fost una dintre „vedetele” evenimentului, poate că de aceea m-am sfiit să fac publice amintirile mele. Cedez în cele din urmă îndemnurilor primite de la prietenii și cunoscuții pe care nu i-a plictisit povestea mea.

…Eram student la medicină în anul patru și sesiunea de iarnă era pe sfârșite, urma să plec curând în vacanță, acasă la Constanța. Locuiam în gazdă, locul meu în cămin îl închiriasem. Sâmbătă seara trecusem pe la cămin să-mi procur niște notițe și am aflat că ziua următoare, de 24 ianuarie, o să se serbeze „Unirea”! Era o veste neașteptată! Un adevărat eveniment! Comuniștii uitaseră de Unire și nu se mai pomenise de ea nimic până atunci. Anul acela se împlinea însă Centenarul!… La cămin, în oraș, peste tot plutea în aer ceva nedeslușit, ca o presimțire. Am discutat cu colegii din cămin și ne-am înțeles ca a doua zi să mergem la Casa Universitarilor, unde se auzea că se va ține o serbare. Toată ziua am simțit o stare ciudată de așteptare și înfrigurare bucuroasă.

Stăteam într-o cameră pe malul Someșului, dar chiar pe malul Someșului, împreună cu colegul meu din Constanța, Ursache Teodor, Toso, acum coleg și de facultate. Apa Someșului era mare și ajungea la un metru sub fereastra noastră. Ne tot minunam. Am tocit în seara aceea și o bună parte din noapte. A doua zi am dus notițele înapoi la cămin, am mai stat de vorbă cu colegii despre Unire și am plecat mai mulți spre Casa Universitarilor. În oraș aceeași atmosferă, de liniște și așteptare misterioasă. Pe străzi lume mai multă ca de obicei și toți în straie de sărbătoare, ca și noi. Dar sunt și acum sigur că nu a fost vorba de nicio organizare, de niciun consemn.

Am ajuns mult înainte de ora anunțată pentru începerea serbării, dar nu mai erau locuri în sală. Atâta lume nu se mai văzuse niciodată în Casa Universitarilor. Ne-au strigat niște colegi de la balcon și am reușit să găsim locuri la balcon, pe scară. În jurul meu o mulțime de studenți și studente, veseli, încălziți deja de atmosferă, vorbeau tare, se strigau peste capetele celorlalți. O vânzoleală calmă, destinsă. Scena era goală, nici masa cu pânza roșie obișnuită. Nici pe peretele din fundul scenei clasicele portrete. Iar în sală în primele rânduri erau profesori de la toate facultățile. Nu se zăreau profesorii cu funcții în partid sau oficialitățile orașului.

Deodată, de la parterul de sub balcon, a început să se cânte Hora Unirii – cântec despre care știam cu toții că este interzis de comuniști. Ne-am uitat unii la alții, uimiți și fericiți. Era extraordinar ce se întâmpla! În câteva clipe toată sala s-a ridicat în picioare și cântecul acela minunat încerca parcă să spargă pereții și să irupă în tot orașul! Cântecul a fost repetat  de mai multe ori, tot mai tare, mai însuflețitor. Cineva s-a urcat pe scenă și a încercat să spună ceva. Dar sala nu se putea opri din cântat! Prea fusese lungă așteptarea. Cântam cu toții și mulți plângeam ca niște copii!

Apoi, în mijlocul uralelor amestecate cu cuvintele Horii au apărut pe scenă dansatori în costume naționale, și s-au prins în horă, pe melodia cântată de noi, cei din sală! S-a jucat Hora Unirii fără orchestră, fără taraf, pe muzica cântată în sală, la nesfârșit, vreo două ceasuri! Pe scenă au urcat printre dansatori și câțiva profesori, studenți. Cântam și ne îmbrățisam, ne amestecasem și fiecare se pierduse de grupul său, așa că ne îmbrățișam fără să ne cunoaștem! Dacă nu știam cine suntem, era suficient că știam ce suntem! Era prima dată când nu ne mai sfiam să ne simțim români!…

La un moment dat s-a produs o rumoare în sală și s-a auzit tot mai tare îndemnul: Mergem în Piață! Am început să părăsim sala, am ieșit în stradă unde deja se făcuse o coloană care a pornit spre Piața Libertății, cântând din răsputeri Hora Unirii! Lumea de pe stradă ne aplauda, se opreau să cânte și ei, mulți ni s-au alăturat. Emoție mare, densă.

Piața Libertății era deja plină de oameni care cântau. Era și un grup de țărani frumos îmbrăcați în costume naționale alb, s-a aflat imediat că au coborît din Mânăștur. M-am trezit într-un grup de colegi de la medicină, lângă mine nedespărțit Toso, colegul de cameră, și o studentă frumoasă de la farmacie, una dintre frumusețile Clujului, mi s-a adresat, m-a întrebat ceva, n-am înțeles, dar am strigat tare: Hai să facem hora! Hora Unirii!

Imediat toți din jurul meu s-au prins în horă și în câteva clipe hora s-a lățit în toată Piața. A fost cea mai mare horă pe care am văzut-o vreodată! Cu Biserica Sf Mihai și statuia lui Corvin în centrul horei, mai multe hore concentrice. Toată lumea pășea domol în horă și cânta din toți rărunchii. Era zloată, frig, dar cine să-l simtă?!

Grupul nostru ne-am repezit la cantina IMF și am avut ideea să se mănânce în picioare, în graba cea mai mare, să nu pierdem hora. Ne-am întors de îndată și am intrat iar în horă. La un moment dat ne-am dat puțin la o parte să ne tragem sufletul. Ce facem mai departe?, a întrebat un coleg. Alt coleg a spus câteva vorbe despre episcopul Hossu, că ieșise deunăzi din închisoare. Am întrebat unde locuiește și același coleg mi-a spus că ne duce el la dînsul. Nu era departe de Piață. Într-o casă modestă, la parter locuia preotul eliberat de comuniști pentru că era prea bolnav. I-am cântat din stradă Hora Unirii, ne-a invitat în casă, am intrat câțiva: fostul deținut avea lacrimi pe obraz de emoție, cineva din familie ne-a omenit cu un  pahar de vin și cozonac.

Am fost binecuvîntați de episcop și lăudați pentru ce făceam. Era slăbit de puteri, nu am zăbovit mai mult și ne-am întors în Piață. În lipsa noastră nu se întâmplase nimic nou: o mare de oameni care cânta și juca hora mai departe. Țăranii din Mânăștur erau și mai  mulți. Spontan am ținut un mic sfat, ce să mai facem, și am avut ideea să ne împărțim în mai multe grupuri și să mergem câte un grup pe la fiecare profesor care ne era mai drag. Pe care îi știam că se bucură de ziua Unirii. Nu aveam niciun profesor băgat în politica comunistă. Dar i-am ales pe cei care îi disprețuiau fățiș pe comuniștii care stricaseră țara. Unii au plecat la Iuliu Hațeganul despre care știam că făcuse ani grei de temniță. Locuia lângă Parcul orașului. Alții la Ioan Goia, nu departe, lângă Medicala II. Eu cu Toso și un grup mare am mers la Eduard Pamfil, pe dealul Pasteur.

În balconul de la Neuro-psihiatrie a ieșit imediat profesorul, cu capul gol în seara rece care se lăsase, a cântat cu noi, apoi a ținut un discurs naționalist care ne-a cutremurat. Discursul acela l-a costat mult pe Eduard Pamfil: a fost scos din învățămînt și din clinica unde locuia. Și cu tot doctoratul său strălucit luat la Sorbona, l-au trimis să lucrez la un spital oarecare din Maramureș! Am plecat târziu din fața balconului, cu un entuziasm sporit. La ceilalți profesori lucrurile s-au petrecut la fel. Hațieganu i-a făcut pe mulți să plângă.

Ne-am regăsit cu toții în Piață unde Hora Unirii se cânta și se juca în continuare. Colegii, ba chiar și unele persoane necunoscute, veneau la mine să-mi dea idei ce să facem mai departe. Am constatam cu uimire că devenisem un fel de vedetă, de lider, lumea aștepta să fac ceva. Cineva a zis să-i facem pe toți clujenii să joace Hora Unirii. Adică și ungurii din Piață. Nu se aflau propriu zis în Piață, ci în restaurantele din jurul Pieței, ca de obicei, Duminica. Ideea mi s-a părut excelentă: să-i facem și pe unguri să se bucure! Și ușor de realizat ideea.

Am organizat un grup, un comando de manifestanți mai bine legați, am luat și câteva fete, și am luat la rând toate restaurantele, pe care le știam bine: Continental, Ursus, Pescăruș… Am auzit voci îndemnând să nu fim violenți. N-am fost violenți, dar am fost fermi în buna noastră dispoziție: intram în restaurant cu tricolorul în frunte, opream orchestra, dansatorii erau pe ring și ne priveau curioși. Apoi le explicam: de ziua Unirii nu se poate să nu se cânte peste tot Hora Unirii! Și invitam orchestra să se execute. Noi porneam hora și cine dorea se prindea în horă! Și n-au fost puțini consumatorii care ni s-au alăturat! Lăsam să se joace hora și noi plecam mai departe, la alt local, ținându-ne după tricolor. Nu a ieșit nicio bătaie, cum se temeau unii. Numai la Ursus violonistul, țigan ungur, a încercat să protesteze, dar m-a recunoscut ca vechi și statornic client al localului, și a stat în banca lui!

Mai târziu, la anchetă, miliția a reproșat faptul că manifestanții au luat din benere numai steagul tricolor. În tot orașul, alături de tricolor era arborat și steagul roșu, bolșevic, cu secera și ciocanul. Nimeni nu s-a atins de el, ferindu-se ca de ceva spurcat, malefic. Hora Unirii cerea numai steagul tricolor și atât! Ce legătură aveau comuniștii cu Unirea din 1959 sau cea din 1918? Nu era sărbătoarea lor!

Grupul condus de mine se afla acum la Pescăruș, ne făcusem treaba și ne pregăteam să  plecăm mai departe. Toată lumea din restaurant era pe ringul de dans, cântând și jucând Hora Unirii. Am ieșit printre ultimii. Pe culoarul restaurantului care dădea în Piață un chelner ne-a avertizat că afară suntem așteptați de milițieni. Ne-a sfătuit să urcăm la etaj, la bar. Ne-am așezat pe scaunele libere de la bar și, cu complicitatea barmanului, ne-am purtat ca și când ne aflam acolo de câteva ore, cu paharul de băutură în față. Un coleg care a urcat după noi, a fost găsit de securiști în picioare, nu mai rămăsese scaun liber. Intraseră vreo șase inși în haine de piele, clasicele, și l-au înhățat pe colegul nostru fără să-l mai întrebe ceva.

Jos, în stradă, securiștii băgaseră o dubă cu spatele în ușa restaurantului și au umplut-o cu studenți! Mai târziu, pe rând, am ieșit și eu cu prietenii mei care scăpaserăm de arestare. Piața era plină acum de milițieni, soldați și trecători pașnici, în aceleași haine de piele.

M-am dus acasă, la gazda de pe malul Someșului, am dormit și nu prea, iar a doua zi am ieșit în oraș mai devreme ca de obicei. Am dat ocol căminului George Coșbuc, unde eram înregistrat că locuiesc, și am pândit să iasă vreun coleg cunoscut. Am aflat că eram căutat de „organe”, așa că mi-am făcut bagajele și am plecat din Cluj înainte de a se încheia sesiunea. Am stat câteva zile la București, apoi la Constanța, apoi iar la București, de unde am sunat la Cluj. Eram căutat în continuare. Colegii care fuseseră ridicați din Piață au fost anchetați timp de o săptămână, apoi au fost tunși zero și eliberați. Eu aș fi putut s-o pățesc mai rău, căci nu eram utemist. Din 360 de studenți din anul meu, numai eu și cea mai frumoasă colegă, fiică de mare „exploatator”, nu eram utemiști. Poate că ar fi contat asta dacă ajungeam în arestul Miliției.

Începuse al doilea semestru și eu tot mai eram căutat la Medicala III, pe malul Someșului, chiar vizavi de gazda mea. Erau doi tipi, postați la poarta spitalului și-i întrebau pe colegii mei dacă nu l-au văzut pe „Coja de la Medicină”. După o vreme au dispărut. Am apărut și eu odată cu primăvara. Nu m-a întrebat nimeni de sănătate. Colegilor mei le crescuse părul și parcă ne feream unul de altul acum: teama noastră cea de toate zilele! Reveneam la normalitate…

Ziua cea magică trecuse. Parcă visasem ceva nemaipomenit de frumos. Nu-mi explic prea bine nici azi cum am ajuns în acea zi să mă asculte atâta lume, să-mi ceară să iau decizii și să le urmeze. Am avut-o alături, ca lideră și ea, însuflețindu-i pe cei din jur, pe frumoasa studentă de la Farmacie. N-am știut niciodată cum o chema. Câteva ore bune toată Piața Libertății de noi doi a ascultat, mii de oameni. Nu le-am ținut cuvîntări, ci din când în când ne lumina Dumnezeu cu un gând, cu o vorbă care îi mobiliza pe toți! Când retrăiesc acele ore am net un sentiment unic: pluteam!

Ceva asemănător am simțit pe 22 decembrie, la prânz, când am primit telefon de la București, de la frate-meu, că Ceaușescu și-a luat zborul. După câteva minute eram în față la Casa Albă din Constanța, îl aplaudam pe revoluționarul Cercel, care îl scosese în balcon pe primul secretar PCR al județului și încerca să-l facă să înghită microfonul. De jos, din public, eu îi strigam lui Cercel să-l învețe pe bolșevic să zboare!…

Mai trebuie precizat ceva: următoarele aniversări ale Unirii au fost terne și cenușii, i-a avut pe oficialii comuniști la tribună, nici vorbă de entuziasm, de emoții. În 1959, ziua de 24 Ianuarie a avut însă o desfășurare unică, eroică. Atunci, după ani de interdicții, s-a cântat din nou Hora Unirii. Am fost și eu printre cei care s-au prins în acea Horă fără egal!

Aurel COJA

P.S.:

În dosarul primit de la CNSAS – două volume, 425 de file, nu se pomenște nimic despre Ziua Unirii de la Cluj, din 1959. Lipsesc și alte momente „publice” din viața mea, de la Cluj și din alte locuri, când am deviat rău de la linia partidului comunist… După ce mi-am citit dosarul întocmit de securitate am simțit nevoia să protestez. Securitatea a lucrat de mântuială. A scăpat din vedere fapte și aspecte esențiale. A consemnat fel și fel de fleacuri. M-a dezamăgit profund.

 

Notă: Am reușit să-l conving pe frate-meu să-și scrie amintirile. Cele petrecute pe 24 ianuarie 1959 la Cluj au însemnat mult și pentru mine. Mi le-a povestit frate-meu chiar atunci, când a venit la Constanța într-o vacanță oarecum forțată. În general, pentru mine, ca frate mai mic, isprăvile fratelui mai mare au contat mult, fie de el însuși povestite, fie de alții. La câteva am fost eu însumi martor și partener… Face parte din norocul vieții mele că am avut parte de un frate mai mare, de o soră mai mare! Dacă s-a ales ceva de capul meu, li se datorează și lor!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*