Secrierul…

Timofte Moftu era de loc din Stejăreni, un sătuc rătăcit într-o dumbravă de stejari seculari, care adunau la poalele lor puzderie de mistreţi fără de sârmă în bot. Acolo, într-o linişte patriarhală, îşi avea o căsuţă scundă din bârne, meşterită de mâna lui dibace. Pentru că Moftu de orice lucru s-ar fi apucat, răsăreau din urma lui minunăţii. Şi crucea de pe mormântul soţiei era mai frumoasă decât o troiţă. Cu dalta pentru lucruri fine a cioplit şi un epitaf demn de memoria celei care a fost Casandra Moftu, femeie vrednică, decedată la numai 35 de ani, pentru că într-o iarnă a bătut-o cahla. Timofte a înmormântat-o ca pe o prinţesă. A îmbrăcat-o în haine scumpe, a chemat şi un medic de la Spitalul Republican, care a îmbălsămat-o ca pentru a fi bună de depus într-un mausoleu. Dar rudele nevestei îl bănuiau că el i-ar fi pus cahla, pentru că se îndobrise cu Panaghiţa Panaiot din târgul Străşeni. Mai apoi s-a aflat că era o scornire a unei vecine invidioase.

După ce a scris epitaful:

Aici, la margine de crâng

Unde e pace şi tăcere

Toate păsările-ţi cânt

Pân” la obşteasca Înviere.

El nu a mai putut răbda vorbele injurioase şi privirile suspecte ale rudelor Casandrei şi a părăsit localitatea, luându-şi valiza cu scule de dulgherie şi tâmplărie. Din acea zi satul nu a mai ştiut de el. Cineva l-a observat în mulţimea de la Marea Adunare Naţională din 1989. Dar el s-a făcut nevăzut. Se presupune că muncea la Combinatul de Pompe Funebre. Presupunerile s-au şi adeverit, când o colegă de clasă l-a observat de câteva ori la priveghiurile de la Biserica „Sfânta Theodora de la Sihla”. Venea mai ales când erau petrecuţi oameni de vază, dar şi foşti nomenclaturişti care se pripăşiseră cu un loc de veci la Cimitirul Central din strada Armenească, un fel de Pere Lachaise sau Montparnasse din Cartierul Latin. S-a aflat că de fiecare dată venea nu de dragul celui decedat, ci să-şi admire opera, să-i caute cusurul, ca data viitoare să tocmească un sicriu, cum nu a visat nici iscusitul meşter de la Cimitirul Doina de la Poşta Veche. Într-un fel erau concurenţi. Se întreceau tacit la meşterit cele mai iscusite fracuri mortuare. Dar Gabura de la Poşta Veche nu prea avea clientelă din rândul dregătorilor şi aprozilor de la curţi înalte.

Moftu, în forul lui interior, visa la un concurs internaţional al celor mai buni secrieri. S-a adresat primarului Urechean, cel mai influent om din urbe, dar acesta avea alte griji pe capul lui şi l-a trimis la arhitectul-şef Modârcă. Acesta tocmai număra nişte bani şi i se rănise buricele degetelor, aşa că l-a expediat la Direcţia Petiţii. Şi acolo a sucombat buna lui intenţie.

Supărat pe cei de la Primărie, Moftu s-a dus la AGEPI (Agenţia pentru proprietate intelectuală) şi a convenit cu o duduiţă să-i patenteze mânerele din nichel şi gravurile de pe părţile laterale ale sicriului, precum şi cele de pe capac.

Fata de la ghişeu i-a cerut schiţele şi fotografiile celui mai „bogat sicriu”, care aparţinuse unui actor de talie hollywoodiană. Le-a adus. Şi ca în adins la o lună şi-a făcut şi dânsul drum spre veşnicie. Nu era pregătit de moarte. Dar ca între breslaşi , secrierul de la Poşta Veche , nerugat şi nesilit de nimeni, a meşterit o capodoperă. Iar la căpătâi i-a pus două linguri mari din lemn de tei. Aluzie la faptul că Timofte Moftu fusese mai întâi meşter lingurar în sătucul său de codru.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*