Leniniana, alături de Pușkiniana și, mai puțin, Eminesciana au fost triumviratul dominator al literaturii de pînă la 1989. Ba poate și mai tîrziu, pentru că mare mi-a fost mirarea să cumpăr într-o zi, prin anii Mișcării de renaștere (nu-mi vine Încă să spun: Eliberare)națională, o nou-apărută carte masivă de poezii leninisto-marxisto-engelsistă în grafie latină, semnată de Mihail Nicoreanu. De ce? Cu ce? Pentru ce? – m-am întrebat, dar am procurat-o și m-am îngrozit de conținutul (dacă era!) al acesteia. Nici acum nu pot înțelege cum putea să apară o asemenea bijuterie ideologică a trecutului în prezentul (de atunci!) demolator al leninianei, că al pușkinianei proces demolator așa și n-a mai venit… pînă azi. Și faptul existenței anacronice în continuare a lui Pușkin ca și primadon al Aleii clasicilor literaturii Române (auzi, Alexandr Sergheievici, române?) din Grădina Publică “Ștefan cel Mare” e o rușine pe obrazul Primăriei municipiului Chișinău, al Ministerului Culturii și al intelectualității basarabene, în general, care nu-l poate mișca din loc pe exilat și basta! Dar asta e stofă deja pentru un alt material, în caz că politicienii și edilii noștri nu vor catadicsi să auză…
Paradoxal, dar eu nu voi învinui colegii mei scriitori mai în vîrstă de faptul că au scris o poezie-două despre partid, Lenin, eroii Comsomolului leninist, Marx, Engels și alți voievozi ai unei epoci demult apuse în timp, nu însă și-n spațiul basarabean contemporan… Nu-i voi învinui pe ei, pentru că adevărații favoriți ai regimului sovietic comunist au fost alții, care, practic, s-au contopit de bună voie nu doar cu tematica, ci și cu partidul comunist în general.
Vă mai amintiți de cărțile întregi la temă, semnate de V. Senic, S. Șleahu, B. Istru, E. Bucov, P. Cruceniuc, F. Cutcovețchi, A. Roșca, I. Stavschi și mulți (chiar mulți?) alții… Unii, dar și unele dintre cei pomeniți aici, s-au învrednicit și de Premiile de Stat republicane și unionale de atunci, acordate pentru asemenea sindrofii patriotarde, pe care azi nici rozătoarele din satele lor de baștină nu mai acceptă dezinteresat să le citească. De cinstire nici vorbă să fie…
„Leniniana” era un fel de sfînta sfintelor la scriitorii, politrucii, ideologii de orice rang, pedagogii și elevii RSS Moldovenești. Și această hipnoză era atît de adînc inoculată în cugetele tuturor generațiilor, încît la moartea lui Brejnev, succesor marcant și el al ideologiei leniniste, plîngea toată școala, unde învățam eu. La fel s-a întîmplat și la moartea lui Andropov, dar și la apusul lui Cernenco… Cu țoții credeam, dar chiar credeam că se termină Lumea. Că Lenin a existat prin urmașii lui ideologici, că Lumea adevărată aceasta ar fi fost cu adevărat și odată cu plecarea acestora urma să rămînem fără Lume, în afara Lumii, ca și cum în afara Vieții am fi aruncați de istorie… Trebuie să recunoaștem că în epoca de pînă la 1991 Lenin a fost mai puternic în URSS decît Dumnezeu, Christos, Maica Domnului și toți sfinții părinți luați împreună.
…Era prin 1986, aveam 17 ani, și învățam la școala medie din satul Fetești, Edineț. Se apropia ziua de naștere a geniului proletariatului mondial, V.I.Lenin, 22 aprilie, iar în ziarul de perete al școlii lipsea esențialul, adică o poezie despre Lenin. Eu eram poetul consacrat al școlii și învățătoarea de limbă moldovenească m-a înnobilat cu sarcina rarisimă de a scrie o capodoperă leninistă, care să ducă faima RSS Moldovenești tocmai pînă-n Bermude. Trece o săptămînă, dar poezia nu-i, iar eu tac. Vorba e că încercasem, transpirasem ca un toreador sadea, dar rezultatul era nul! Tremuram la orice lecție de limbă sau literatură moldovenească, dintr-un simplu considerent că nu izbutisem (Încă!) să scriu un poem despre sau pentru Lenin. Totuși, după o rugăminte repetată a învățătoarei, am încropit cu eforturi sisifice două-trei strofe pe care le-am publicat în ziarul de perete omagial al școlii și am uitat de ele.
Nu le-am păstrat, nu le-am inclus în nici o carte din cele 39 ale mele și, gîndindu-mă la acele zile din secolul/mileniul trecut, tot nu-mi pot da seama cum de n-am reușit să scriu atunci din prima o „bijuterie” lirică, pentru leniniana sovietică măcar, atunci cînd unii reușeau să zidească zgîrie-nori de poeme la această temă, în urma cărora au luat de s-au pricopsit cu mașini, apartamente,vile, ordine, medalii, premii de stat și onorarii, la care azi, în secolul/mileniul prezent nu-ți poți permite nici măcar să visezi…
Acum înțelegeți de ce nu-i condamn pe cei de-au scris, nu din mare plăcere, evident, un poem, maxim două despre „atotputernicul” de Lenin?
Lasă un răspuns