Românii de pe facebook au har la poezie… Cristian Gabriel Groman confirmă

Dintotdeauna am fost atras de poezie… De cea cu rimă, desigur. Citeam mult din Eminescu şi Nichita Stănescu…” se destăinuie Gabriel într-o confesiune publicată recent în elevata revistă de cultură și arte „Confluențe românești” a publicistului și scriitorului Octavian Lupu.

Parcurgând acest articol aflăm că parcursul liric al acestui creator a fost unul firesc, începând cu primele versuri pe hârtie în adolescență, licean fiind, unul normal, timid, retras, sceptic… Îmi explic foarte bine de aceste atribute: datorită unei sensibilități speciale și a unei educații speciale. Dar și datorită unei cumnpătări specifice oamenilor care gândesc profund, care se  interiorizează și se introspectează îndelung, așteptând vreme îndelungată pînă să iasă la lumină. Astfel se explică faptul că poetul Cristian Gabriel Groman și-a ”luat inima în dinți” și s-a hotărât să se exprime public abia după facultate și că, așa cum recunoaște: ”abia în urmă cu un an am decis să să arăt şi altora câteva dintre ideile mele. Am început să postez câte o notă pe Facebook; reacţiile erau cât se poate de pozitive. Am cerut şi părerea unui „specialist”, un domn care este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi „uns cu toate alifiile”, însa plin de el nevoie mare, căruia i-am trimis câteva „mostre” şi care m-a sfătuit „prieteneşte” să nu încerc să public aşa ceva, pentru că mă voi face inevitabil ”de râs.” Mai mult decât atât, mi-a spus că scriu doar „inepţii” şi că nu vede să am vreo legătură cu poezia… I-am mulţumit frumos distinsului domn și, drept replică i-am dedicat o „inepţie”, însa m-am hotărât să nu mai pierd înca zece ani până să public. ”

Ei bine, îmi amintesc perfect această nemernicie, această lovitură pe care i-a aplicat-o lui Cristian un imberb gomos, mucegăit în condei și mentalitate, cu pretenții de mare scriitor, altminteri un anonim, de aceea nici nu  îi pomenesc numele, fiindcă nu are un nume, unul dintre mulții și mărunții epigoni ai acestor două decenii de non-valori și decadență de când s-a dat liber la tipar  și de când emblema de membru al unei uniuni sau ligi scriitoricești se dobândește contra cost, sau prin trafic de influență, ori prin pupincurism și servilism, aidoma căilor murdare care dincazurile scandaloase de plagiat în ale doctoratelor… Aceasta a fost, pe scurt, intervenția mea fermă pe paginile facebook în apărarea lui Cristian când am aflat despre atitudinea acelui individ care a încercat să îi sufoce încă din fașă creațiile unui poet aflat la în căutarea unor repere și a unui registru stilistic propriu de culori și nunațe lirice. M-am lăudat în sinea mea pentru gestul meu de reparație și recuperare a unui prieten virtual, a unuia dintre mulții români nevoiți să plece în lume spre a-ți face un rost mai bun, de unde doar poezia le mai poate striga și alina dorul de țară. Cristian Gabriel Roman, vă asigur, este un român de soi, un român adevărat, lucru ce se poate constata chiar și din tematica multor poezii pe care le scrie cu patimă patriotică.

Luând drept modele autentice prestigioși creatori și îndrumători de calibrul scriitorului şi compozitorului George Şerban, al scriitorului, publicistului și cantautorului Ştefan Doru Dăncuş, al scriitorului, poetului, compozitorului și orchestratorului Dan Lucian Corb, al scriitorului și valorosului om de cultură George Roca, am certitudinea că prietenul acestor oameni destoinici își confirmă vocația,  că și-a găsit de ja cadența și nimic și nimeni nu îl mai poate opri de la misiunea pe care a primit-o drept har: creația!  În acest sens, Cristian Gabriel Groman este deja un consacrat, o dovedește prin ”Gânduri”, primul volum de versuri nominalizat de Editura Singur din Târgovişte la premiile U.S.R. pe anul 2011, pregătind un al doilea volum. Multe dintre poeziile lui sunt valorificate ca texte pentru cântece și clipuri cu versuri, putând fi vizionate prin accesarea rețelelelor și platformelor digitale.  Încet, sigur și cu pași mari, acest poet confirmă…

 

 

Primăvara

 

E soare-afară, e iarăși primăvară…

Șoptesc trei vrăbiuțe, tot ciripind la geam…

Sfadindu-se de zor, până la ceas de seară…

Voioase, țopăind din ram în ram…

 

În curte, ieșit-au la plimbare doi bobocei de rața…

Ce merg cu păși mărunți și se întind la soare…

O gărgărița se dezmorteste alene pe o floare…

E vremea și-anotimpul când totul prinde viața…

 

Câmpiile, acum de flori sunt toate pline…

De ghiocei, zambile, narcise, toporași…

Se-aude-un susur lin de-izvoare cristaline…

Se joacă prin poiană și niște iepurași…

 

După o iarnă lungă, natura iar renaște…

Zăpezile au început de mult să se topească…

Copacii înverzesc și-au prins să-nmugureasca…

Iisus, Blândul Păstor, invie-n zi de Paște…

 

Grădinile sunt verzi și via e săpată…

Brazdele sunt pline de ceapă și-usturoi…

La omul gospodar, recolta e bogată…

Bine-ai venit iar, primăvară, cu soare pe la noi!!!

 

Toamna

 

Venit-a iarăşi toamna, cu ale ei miresme…

De mere, prune, struguri, cu-arome de gutui…

Ce stau cuminţi şi-aşteaptă tăcute, la ferestre…

Cu puf mărunt şi moale şi galben, ca de pui…

 

Flăcăii se întorc acum de pe ogoare…

Căruţele sunt pline, caii se opintesc…

Cu toţii se grăbesc voioşi către hambare…

Şi-n gând Celui de Sus, cu drag Îi mulţumesc…

 

Pisicul harjoneste mirat, un ghem de aţă…

Ascuns de-atâta timp, şiret, după cuptor…

E vremea de compot, zacuscă şi dulceaţa…

Bunica povesteşte, torcând dintr-un fuior…

 

Tata s-a coborât puţin până la beci…

Să mai sorteze-n vase şi alte murături…

Să tragă-n damigene şi vinurile reci…

Ce or să meargă-atât de bine iarna, la fripturi…

 

Bunelul se întoarce cu sacii de la moară…

Iar mama pregăteşte dulciuri pentru copii…

Se simte-n toată casă miros de scorţişoară…

Venit-a iarăşi toamna, cu multe bucurii..

 

Iarna

 

E iarnă-acum şi neaua-i peste tot…

Se văd colindători în zare…

Trosneşte lemnul de stejar în foc…

Şi sănii se zăresc în depărtare…

 

Acum, în fiecare casă…

E zi de sărbătoare…

Se pregătesc cu toţii pentru masă…

Şi-s veseli toţi, cu mic, cu mare…

 

Se trage vinul de la beci…

Se scoate-o galbenă palincă…

E ziua vinurilor reci…

Din când în când, se scoate

Din cuptor câte-o plăcintă…

 

Şi gazdele stau vesele-n pridvor…

Tot ascultând urarea…

Ce le-o rostesc copii-n cor…

Tot satul simte astăzi Sărbătoarea…

 

Colacii îsi aşteaptă rându-n coş…

Iar vinul, în ulcele…

Mai vine la colind şi câte-un moş…

Şi dup-un strop de vin, mai prinde şi-el putere…

 

De când se ştie, el a colindat…

Nu a lipsit de loc…

Şi-acum, de gazdă-i invitat…

Să şadă lângă foc…

 

“Stai, moşule, te rog, cu noi niţel…

C-ai înghetat, e frig şi ger afară…

Şi să ciocnim cu toţii-un păhărel…

Din cea palincă veche, gălbioară…

 

Şi să-ncercam nişte cârnaţi…

Ce stau cuminţi într-acea oală…

Şi-abia aşteaptă-a fi mâncaţi…

De-aceia, ce de bine, ne urară…”

 

Şi vin colindătorii cete, cete…

Trosnind din bice şi din clopoţei…

Sunt şi băieţi, dar sunt şi fete…

Şi gazda le da mere, nuci şi colacei…

 

Şi de-o fi anul ce-o să vină…

Cu spor şi sănătate…

Vă aşteptăm din nou la noi…

Cu mese-mbelsugate…

 

Dar…nu uitaţi nicicând…

De ce ne-am strâns cu toţii în pridvor…

Nu pentru voie bună…

Şi nu pentru bucate…

Ci pentru-al Maicii Sfinte Scump Odor…

Ce s-a născut şi ia asupra-I…

Cu Pace şi cu Bunătate…

Ale întregii omeniri şi ale noastre, toate…

Minciuni, şi răutăţi, şi rele şi păcate…

 

Dorul

 

În noaptea albastră şi caldă de vară…

Doar sufletul meu este rece şi gol…

În inimă-mi arde o rană amară…

Privesc printre lacrimi la poza din hol…

 

Iar vântul se zbate uşor, printre ramuri…

Tresar, mi se pare c-aud vocea ta…

E ploaia ce bate cu lacrimi în geamuri…

Sunt lacrimi ce nu pot ajunge la inima ta…

 

Surâsul tău mi-apare în fiecare vis…

Şi-mi luminează somnul în fiecare noapte…

Iar chipul tău de înger e-un colţ de paradis…

De-aş ştii c-o să-l privesc, aş trece chiar de moarte…

 

În ochii tăi frumoşi, ca marea de adânci…

Mă regăseam pe mine, un suflet zbuciumat…

Ca valuri înspumate, lovindu-se de stânci…

Te caut zi şi noapte, sperând neîncetat…

 

Doar tu poţi să fii ce-mi doresc eu pe lume…

Mi-e dor fără tine, îmi e frig şi mi-e greu…

Cât te iubesc nimeni nu-ţi poate spune…

Şi vreau sufletu-ţi cald lângă sufletul meu…

 

Iubirea

 

E seară-acum pe plajă, nu-i nimeni, e pustiu…

Doar stelele şi luna mai luminează marea…

Te chem prin glasul mării, cu tine-aş vrea să fiu…

Dar nu m-auzi, sunt sigur, prea mare-i depărtarea…

 

Mă-ntreb ce e iubirea, de ce simt doar durere…

Când nu sunt lângă tine de ce sufăr mereu…

Doar Dumnezeu mai poate să-mi dea acum putere…

Căci El mă întelege şi ştie că mi-e greu…

 

De-aş ştii măcar că ţie acum îti este bine…

Aş trece peste toate cu mult, mult mai uşor…

Deşi ştiu că-i posibil să fi uitat de mine…

Eu te iubesc mai tare şi mi-este mult mai dor…

 

Aş vrea să te sărut, aş vrea să îmi zâmbeşti…

Aş vrea să-ţi simt căldura şi-n braţe să te strâng…

Aş vrea să-ţi mângâi părul, aş vrea să mă priveşti…

Dar asta nu se poate şi-mi vine-atunci să plâng…

 

E seară-acum pe plajă, nu-i nimeni,e pustiu…

Doar stelele şi luna mai luminează marea…

Te chem prin glasul mării, cu tine-aş vrea să fiu…

Dar nu m-auzi, sunt sigur, prea mare-i depărtarea..

 

Speranţa

 

E frig şi vântul suflă printre ramuri…

Mi-e dor şi sufletul îmi e pustiu…

Şi flori de gheaţă se lipesc de geamuri…

Eu numai lângă tine vreau să fiu…

 

Se însereaza-acum şi stele-apar pe cer…

Gândindu-mă la tine, eu nu le pot privi…

În inimă-mi e ceată, e viscol sau e ger…

Nici eu nu ştiu ce e, nu ştiu ce poate fi…

 

Ştiu doar că îmi lipseşte enorm iubirea mea…

Şi-o lacrimă fierbinte se scurge-ncet încet…

Amestecându-se uşor cu-n fulg de nea…

Ce s-a topit pe-obraz cu-o undă de regret…

 

O noapte-ntunecoasa se lasă peste lume…

Sclipiri de diamante apar numai pe cer…

Lumini ce mă-nfioara gândindu-mă la tine…

Iar luna, prinsă-n ceată, e plină de mister…

 

Aş vrea acum să pot să te aduc aproape…

E tot ce îmi doresc şi tot ce pot să sper…

Aş vrea lumina-n suflet, să nu mai fie noapte…

Un răsărit de soare ce numai tu eşti… cer…

 

Acum…….

Când totul împrejur e cenuşiu şi trist…

Mă rătăcesc prea singur pe străzi pustii şi reci…

O singură speranţa mă face să exist…

Speranţa că-ntr-o zi sau noapte pe-aici o să mai treci…

 

Un strigăt

 

Un strigăt de revoltă se-aude-n depărtare…

Ce creşte şi se-apropie, trecând din gând în gând…

Şi zboară peste munţi şi trece chiar de mare…

E-atâta de puternic, cum n-a mai fost nicicând…

 

Am fost conduşi de-o bună vreme-ncoace…

De dictatori, de hoţi, cretini şi de mişei…

Ce-au otrăvit o ţara şi-au pus-o ca pe ace…

Şi-au înglodat-o-n biruri de zeci şi mii de lei…

 

Plecaţi, voi, haimanale, lăsaţi poporu-n pace…

Căci toţi sunteţi aceiaşi, doar lupi în blăni de miei…

Aţi supt sânge şi vlagă…nu se mai poate tace…

Toţi cerem pedepsirea acestor DERBEDEI!!!

 

Protest

 

Am învatat din moşi-strămoşi că fiecare…

Se naşte, dar şi moare sub semn de ursitoare…

Dar…nu se poate…constat cu-ngrijorare…

Că tot ce nu convine şi tot ce ne mai doare…

Nu poate continua cu-această-nversunare…

 

Văd oameni necăjiţi şi văd lacrimi amare…

Poporul meu român e-adus la disperare…

“Aşa a fost să fie” ţipam în gura mare…

Şi ştiu…suntem loviţi…lipsiţi de apărare…

 

E timpul să oprim şi ură şi vâltoare…

Au vreun folos acestea, vreo trebuinţă, oare?

Când guvernanţii noştri au ce-i mai bun sub soare…

 

Cât poţi să mai suporţi netrebnicul lor jug…

Când ei doar te înhama ca la amarnic plug…

Cât poţi să mai suporţi teribila durere…

Când ei îti iau şi carnea…îti lasă numai piele…

 

Cum poţi să mai spui da, cum poţi să mai spui “poate”…

Când ei, şi numai ei, îsi fac singuri dreptate…

Cum poţi să mai stai drept , când ei te-ngenuncheaza…

Şi când te mint în faţă că binele-ţi veghează…

 

De mă întrebi care-i răspunsul l-această întrebare…

Te înteleg şi îti răspund, nu e o provocare…

Iubirea e răspunsul, iubirea, ca o floare…

Iubirea ne-o da Domnul şi El e cel mai tare…

Şi El ne da răspunsul la orice întrebare…

 

Mă doare ce se-ntâmpla în ţărişoara mea….

Mi-aş da şi ani din viaţă, s-o scap de greu aş vrea…

Văd tineri, pensionari şi mame la un loc…

Ce-n iarna ce se-apropie, n-au lemne pentru foc…

 

Văd cruda realitate, cu ochii mei deschişi…

Dar cei ce ne dictează, îi au mereu închisi…

 

Of, Doamne, vino Doamne şi scăpa-ne de greu…

Căci ne rugăm la Tine, şi ne rugăm mereu…

Şi izbăveşte-ne, Te rog, de cel viclean şi rău…

 

Ca boii, iar, la jug

 

Nicicând n-am stat vreodat’ ca neam, cu mâna-ntinsa…

Și niciodat’ ca sluga nu am îngenuncheat…

Venit-au mii de hoți din zarea necuprinsă…

Dar noi, cu bărbăție, pe toți i-am alungat…

 

Acum, ne vin “prieteni” ce vor să ne “ajute”…

Ținând ascuns pumnalul, cu mare vicleșug…

Și se oferă darnic, pe noi să ne-mprumute…

Ca-ndatorati, să tragem ca boii, iar, la jug…

 

Visul

 

De mă vei pierde, voi fi mort…

Dar mort fiind, mă vei găsi…

În fiecare strop de ploaie…

În fiecare zori de zi…

În mare, vânt, furtună, soare…

Şi lângă tine eu voi fi…

 

De seara va fi lungă tare…

Şi noaptea singură vei fi…

De vei închide ochii-o clipă…

În vise tu mă vei găsi…

Te voi topi cu-o sărutare…

Iar noaptea se va face zi…

 

Iar visul tău când va dispare…

Şi-n zori de zi te vei trezi…

Vei crede doar că ţi se pare…

Dar lângă tine eu voi fi…

Mereu, oricând, te voi iubi…

 

Marea

 

De apa n-ar cunoaşte valuri…

De viaţa mi s-ar face scrum…

De marea n-ar atinge maluri…

Şi sufletul s-ar pierde-n fum…

Tot căutându-ţi al tău drum…

Şi paşii tăi nu-i voi găsi…

M-aş risipi pe ţărmuri reci…

Şi goale, negre şi pustii…

Sperând că-n drumul meu să treci…

Ştiind că-n veci te voi iubi…

 

Tăcerea

 

S-a aşternut tăcerea şi sufletul mi-e gol…

Şi o durere surdă mă apasă…

E noapte şi doar stelele mă văd…

Dar lor, sunt sigur că puţin le pasă…

 

A fost o vreme când luam totu-n râs…

Şi nu-mi păsa de viaţă, nici de moarte…

Acum, simt că mă pedepseşte Dumnezeu…

Pentru că ştiu că nu te pot avea aproape…

 

Mă rog la Dumnezeu să-mi ia durerea…

Pentru că de la zi la zi e tot mai mare…

Deşi eu te iubesc atât de mult…

N-ar ajuta pe nimeni s-ajung la disperare…

 

Tot ce-am trăit până acum n-a fost nimic…

Şi totul a trecut pe lângă mine fără rost…

Dar cea mai mare bucurie e că te-am întâlnit…

Şi nu-mi mai pasă de nimic din tot ce-a fost…

 

Speranţa mi-a rămas şi nu vreau ca să moară…

De ar muri şi ea, nici eu nu aş mai fi…

Şi sper, din toată inima, o zi să vină…

Cât mai curând, când ne vom întâlni…

Atunci când mi-este greu, şi greu îmi e mereu…

Decât la poza ta pot să privesc…

Şi cred c-am să învat din nou să plâng…

Pentru că orice-ar fi, eu te iubesc…

 

Acum…..

S-a aşternut tăcerea şi sufletul mi-e gol…

Şi o durere surdă mă apasă…

E noapte şi doar stelele mă văd…

Dar lor, sunt sigur că puţin le pasă…

 

Timpul

 

Timpu-i nebun şi trece-n goană…

Nu te-am văzut de-atât de mult…

Mi-e-atât de dor de tine, că nu-l mai bag în seamă…

Nu ştiu ce să mai cred, doar inima o-ascult…

 

Mă plimb ades pe malul mării…

Şi pescăruşii parcă plâng şi ei de dor…

Dar ei se-ntorc la cuib pe la lăsatul serii…

Iar eu, gândindu-mă la tine, simt că mor…

 

Mă chinuiesc amarnic, nu ştiu nimic de tine…

Mă-ntreb…Acum ce faci, eşti fericită oare?…

Eu…plâng de dor, deloc nu-mi este bine…

Şi nu găsesc răspuns la nici o întrebare…

 

Mi-e inima rănită şi sufletul mă doare…

Iar vinovatul, singurul, sunt eu…

Căci m-am îndragostit de tine-atât de tare…

Cât te iubesc de mult ştim decât eu şi Dumnezeu…

 

Iar dintre toate relele din lume…

Acum,ştiu sigur care-i cea mai rea…

E să iubeşti pe cineva şi să ştii bine…

Că nu poţi să te bucuri de iubirea ta………..

 

 

Timpu-i nebun şi trece-n goană…

Nu te-am văzut de-atât de mult…

Mi-e-atât de dor de tine, că nu-l mai bag în seamă…

Nu ştiu ce să mai cred, doar inima o-ascult…

 

Uităm

 

În lumea asta mare, atât de-amăgitoare…

Uităm de noi…de tu…uităm de eu…

Uitând de multe ori de Bunul Dumnezeu…

Ne rătăcim, pierzându-ne-n vâltoare…

Uităm ades ce am primit în dar…

Iubirea caldă, blândă şi liniştitoare…

Fără de care Totul e-n zadar…

 

În lumea asta, plină de război…

Uităm de eu…de tu…uităm de noi…

Ne poticnim şi-ngenunchem mereu…

Având de multe ori în ochi lacrimi amare…

Uitând că tot ce-avem sub soare…

E doar Iubire de la Bunul Dumnezeu…

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*