Profesor şi publicist, Nae Ionescu a avut un rol însemnat în formarea şi educarea generaţiei româneşti interbelice, iar comparaţia cu „luceafarul poeziei româneşti ” nu este nici întâmplătoare, nici hazardată. Dacă Mihai Eminescu, ca scriitor şi publicist a avut o influenţă decisivă asupra contemporanilor săi tineri, dar şi asupra posterităţii, acelaşi lucru se poate spune, fără reţinere şi despre Nae Ionescu. Profesor şi ziarist, persecutat în timpul vieţii de regimul carlist, opera sa a fost interzisă după moartea sa de către regimul comunist. Nae Ionescu a rămas însă în conştiinţa contemporanilor şi a discipolilor săi, care i-au publicat postum opera. Astfel, prin contribuţia acestora, Nae Ionescu a fost accesibil românilor din diaspora, fiind revelat, după decembrie 1989 şi românilor din ţară. Având în vedere că „Profesorul” (cum era numit) nu şi-a publicat opera, fapt ce ţinea de altfel de maniera sa de a fi şi de a gândi, ar fi fost imposibil ca el să ne devină cunoscut, dacă opera sa nu ar fi fost cu adevărat valoroasă. Valoarea operei sale explică eforturile contemporanilor săi mai tineri de a-i publica şi organiza lucrările. Astfel se explică ca deşi a fost trecut la index de către regimul comunist, gândirea sa nu a fost uitată. Discipolii săi au început să-i publice cursurile încă din anul 1941, la scurt timp după moartea sa. În acel an a apărut în ţară un număr festiv al revistei Pan, consacrat lui Nae Ionescu. Tot în anul 1941 se înfiinţează „Comitetul pentru tipărirea operei lui Nae Ionescu”, coordonat de Octav Onicescu, care va edita patru dintre cursurile „Profesorului”: Istoria logicei (1941), Metafizica , I, 1942, Logica, 1943 şi Metafizica, II, 1944.
După razboi apare la Freiburg (1951), selecţia de articole Convorbiri – autori Mircea Eliade şi Gh. Racoveanu. În anul 1957 apare la Wiesbaden volumul Îndreptar ortodox, selectie si note de D. C. Amzar. În anul 1978 sunt reeditate la Paris, în colecţia „Ethos”, Logică şi Metafizică. În anul 1989 este reeditată la Paris („Mioriţa”, „Librăria românească”), Istoria logicei. Al doilea curs, iar în anul următor culegerea de articole realizată de Mircea Eliade, Roza Vânturilor, la editura omonimă. După anul 1989, lucrările Profesorului sunt publicate în România. Mai mult decât scriitor, Nae Ionescu a fost cunoscut ca publicist, director de ziar şi profesor. Stilul său s-a creionat în timp. După primele încercări de tinereţe, la Noua Revistă Română, a profesorului Constantin Rădulescu Motru (1911-1913), Nae Ionescu va 
scrie din nou la întoarcerea în ţară din Germania (1919), unde, plecat fiind pentru studii de doctorat, a fost surprins de război şi reţinut în lagăr (teza sa de doctorat a fost publicată postum). Întors în ţară, va colabora la Ideea Europeană (1919-1925), al cărei director era de asemenea Constantin Rădulescu Motru, căruia îi va fi de altfel şi asistent la catedră. Va scrie sub pseudonimele: Mihai Tonca, Niculae Ivaşcu (după numele bunicului său), Skytes, Calicles, Nemo, Verax, un prelat, un universitar, un preot de ţară.
Ca gazetar, dar şi ca filosof, atinge maturitatea în perioada anilor 1926-1933, perioadă legată de activitatea sa la ziarul Cuvântul, al cărui prim proprietar a fost industriaşul Titus Enacovici, timp în care Nae Ionescu a fost redactor-şef. În anul 1928 ziarul devine proprietatea sa, între anii 1929-1934 şi în anul 1938 Nae Ionescu fiind director al ziarului. Ziarul a fost suspendat de către Carol al II-lea la sfârşitul anului 1933 şi va reapare pentru o scurtă perioadă în anul 1938 (în acest an Carol al II-lea îl îndepărtează de la catedră printr-o lege promulgată special pentru Profesor, pe motivul „lipsei de activitate ştiinţifică”, iar între anii 1938 şi toamna anului 1939 va fi internat pentru a doua oară în lagărul de la Miercurea-Ciuc; prima dată a fost închis acolo după uciderea lui I.G. Duca, în ianuarie-februarie 1934). De remarcat că în perioada primei suspendări a Cuvântului (1933-1938), în anul 1937, Nae Ionescu va semna editoriale în revista de critică teologică Predania, editată de teologul Gheorghe Racoveanu, unul dintre discipolii săi (până în octombrie 1937). În semn de protest faţă de arestarea maestrului, elevii săi vor începe să-i editeze cursurile, pornind cu Istoria logicei, la sugestia lui Nae Ionescu.
Extrem de important pentru soarta operei sale, publicată postum, a fost aşadar ataşamentul şi loialitatea elevilor săi, pe care în primul rând i-a învăţat să gândească. Dintre aceşti „ucenici”, remarcăm existentialiştii de la Criterion-ul anilor 30, Mircea Vulcanescu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Constantin Noica, precum şi pe Constantin Floru, C. D. Amzar, Gheorghe Racoveanu, Emil Cioran, Mihail Sebastian. Unii dintre ei vor colabora în deceniul al patrulea la Vremea, iar alţii vor avea la rândul lor discipoli (este cazul lui Constantin Noica, cu şcoala de la Păltiniş, care i-a avut ca discipoli pe Andrei Pleşu şi pe Gabriel Liiceanu). Acesta a fost rolul esenţial al Profesorului: să creeze o întreagă generaţie în cultura românească, o elită studioasă.
Concepţia creaţionistă este foarte clar şi limpede exprimată în toate cursurile sale. Ideile de forţă, perene la Nae Ionescu sunt: mântuirea, păcatul, salvarea, aceasta din urmă fiind corelată cu problema trăirii, a exprimării personale şi a găsirii echilibrului sufletesc. Aceste idei apar clar exprimate în Teoria cunoştinţei, care are privilegiul de a fi primul curs de 
această factură din istoria Universităţii bucureştene. Autorul evidenţiază adevărurile, dar şi limitele cunoaşterii ştiinţifice, pronunţându-se împotriva dialecticii şi a tuturor idealismelor care au marcat istoria gândirii omeneşti, de pe poziţiile unui realism lucid, care ne lasă să întrezărim poziţia tragică a gânditorului creştin care ştie că, dincolo de adevărurile relative la care cugetarea omenească poate ajunge, stă nedezlegată marea taină a Adevărului.
Totuşi, departe de a se complace în limitele culturii răsăritene, Nae Ionescu poate fi considerat un european, un uomo universalis. Era un anti-provincial. Pe de altă parte, cerea elevilor săi să nu citească traduceri, dacă pot consulta originalul. Dădea dovadă de universalism, scriind în anii ‘20 despre teatru, cinema, făcând cronică dramatică, ocupându-se de grafologie. El contrazicea un anumit tip cultural, cel al profesorului şi un anume tipic, cel al intelectualului care trebuia să scrie obligatoriu. Era un spulberător de iluzii, de prejudecăţi, de idei primite de-a gata; contrazicea tonul şi tempo-ul epocii.
Într-o prefaţă din anul 1951, Mircea Eliade şi Gheorghe Racoveanu declară că: „Nae Ionescu ne-a învăţat să gândim. Geniul lui era, în primul rând, de structură socratică; ne ajuta să căutăm şi să scoatem singuri la iveală adevărul. Nu ni-l oferea de-a gata, nu ni-l impunea. Ne obliga să judecăm, noi, cu mijloacele noastre, să tragem singuri concluzia propriilor noastre eforturi. Ne învăţa cum să citim un text filosofic şi ne îndemna să mergem întotdeauna la izvoare: ne interzicea cărţile despre un filosof sau un sistem de filosofie. Nae Ionescu a fost cel dintâi profesor care, într-o vreme când pozitivismul şi agnosticismul domneau încă în universităţile româneşti, a arătat validitatea metafizicii şi a vorbit cu înţelegere despre mistică şi despre experienţa religioasă”.
De fapt toate cursurile lui Nae Ionescu sunt un spectacol de gândire liberă şi implicit, un îndemn. Mircea Eliade spunea că: „Simţeai că ceea ce spune Nae Ionescu nu se găsea în nici o carte. Era ceva nou, proaspăt gândit şi organizat în faţa ta, pe catedră”. Iată ce spunea Profesorul însuşi: „Mâine mă veţi depăşi pe mine, chiar aveţi datoria să mă depăşiţi, întrucât sunteţi vii şi întrucât eu trebuie să ajung la soluţia absolută a felului meu de a vedea şi trebuie să mor deci înaintea dumneavoastră. (…) …eu sparg un tipar vechi, care tindea oarecum să oprime viaţa şi apoi să ridic zăgazul realităţii, pentru ca, aşezându-vă 
dumneavoastră în curgerea ei, să ajungeţi la ţărmul care vă este propriu”. Ceea ce îl defineşte pe Nae Ionescu cu adevărat este astfel stilul socratic, ca ipoteză a oralităţii, fiind precedat de Titu Maiorescu şi continuat de Constantin Noica şi Petre Ţuţea. Concepând filosofia ca filosofare, spre a dobândi un echilibru spiritual cu lumea şi cu sine, acest „Socrate al românilor” a refuzat să-si tipărească lucrările (elevii săi au litografiat 12 cursuri, 4 fiind tipărite între anii 1941 şi 1944).
În ceea ce priveşte legăturile româneşti ale gândirii lui Nae Ionescu, se observă influenţa incontestabilă a profesorului Constantin Rădulescu-Motru, influenţă pe care Nae Ionescu nu a negat-o de altfel niciodată. Dincolo de aceste influenţe, interpretările sale erau cu adevărat originale (vezi cursul despre Faust). Profesorul spunea: „Importă ca fiecare dintre noi … să gândească personal – cât de greşit, indiferent – dar să gândească…” Considera că este important ca cineva să restructureze şi să reinterpreteze opera altcuiva, aducând astfel o contribuţie originală, lucru practicat de multe ori de Nae Ionescu şi care a stat la baza acuzelor ulterioare de plagiat. În legătură cu stilul său (şi iarăşi un motiv de critică pentru unii contemporani în ceea ce priveşte seriozitatea sa) sunt preocupările legate de grafologie. El publica în Ideea Europeană (an V, nr. 137, 27 ian. – 3 febr. 1924, pp. 1-3), sub pseudonimul Nemo, excursul publicistic „Puţină grafologie”.
Ca ziarist, activitatea publicistică de bază a fost legată de ziarul Cuvântul. Activitatea sa de ziarist a fost prodigioasă. A fost redactor-şef şi apoi director şi proprietar al Cuvântului. Pe lângă publicaţiile deja amintite la care a activat, mai putem aminti că a colaborat la peste 20 de alte publicaţii (între care Studii filosofice, Revista de filosofie, Gândirea, Societatea de mâine, Vestitorii, Vremea, Buna Vestire) şi că a condus revista Logos (1928). Este autor a peste 2000 de articole, în care a tratat cele mai diverse problematici: de la articole politice pamflet sau de analiză, până la cronică dramatică. Nicolae Iorga îl considera pe Nae Ionescu cel mai mare ziarist al nostru şi „apostolul neamului” nu poate fi bănuit de vreo simpatie faţă de directorul Cuvântului.
Nae Ionescu a fost, neîndoielnic, alaturi de Ion Eliade Rădulescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Mihai Eminescu şi Nicolae Iorga unul dintre cei mai mari ziarişti români şi un dascăl de gazetărie mereu actual. El aplica în gazetărie o metodă filosofică de explorare şi înţelegere a realului şi a unei metode de expunere care sintetizează. Şcoala pe care Nae Ionescu a creat-o în ziaristica românească nu este mai puţin strălucită decât posteritatea lui filosofică. Publicistica lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Constatntin Noica, Petre Pandrea, Gheorghe Racoveanu stă mărturie. Să amintim numai redacţia de la 
Criterion. Este interesant de observat Nae Ionescu în ipostaza managerului de ziar, ipostază pe care trebuia să o împace cu cea de redactor-şef, omul care trasa linia ziarului fiind tot Nae Ionescu. Chiar dacă stilul său original nu era uşor de receptat în păturile largi ale societăţii, ziarul avea tirajul pe care probabil Nae Ionescu şi-l dorea şi avea, credem, categoria de cititori doriţi de acesta. Nichifor Crainic afirma cu destul dispreţ că tirajul Cuvântului este de doar 6000 de exemplare, fapt probabil adevărat. Să nu uităm însă că Nae Ionescu nu era un populist precum Octavian Goga sau Nichifor Crainic. Pe el nu-l interesa cantitatea ci calitatea, deci nu-l tenta să crească numărul cititorilor, ci îl interesa cine anume citea gazeta. Semnificativ pentru temperamentul lui Nae Ionescu este ceea ce spunea concitadinul său, brăileanul Vasile Băncilă. Acesta relata dese cazuri când Nae Ionescu formula în scris pe baza unor idei, reflecta câteva zile, pentru ca apoi să distrugă definitiv ceea ce a scris.
Având în vedere acest temperament al său, este interesant cum acest om de cultură meditativ şi aflat în veşnică şi permanentă căutare spirituală, reuşea să se împace cu funcţia de manager de ziar (avem în vedere şi faptul că au existat perioade, după cum relatează unii dintre apropiaţii Profesorului, de exemplu vara anului 1928, când Nae Ionescu făcea singur ziarul). Se pare că această ipostază şi postură de „om de afaceri” i-a atras din partea unor contemporani şi alte critici în afara celor legate de activitatea sa ştiinţifică şi universitară sau de viaţa sa intimă. Legăturile sale cu oamenii de afaceri evrei, cum ar fi Blank şi Malaxa ca şi bunele relaţii iniţiale cu Regele Carol al II-lea (la a cărui Restauraţie, filosoful a contribuit în mod esenţial) au făcut ca Nae Ionescu să fie suspectat de incorectitudini financiare. Se pare că relatiile lui “oculte” au reuşit să menţină, din punct de vedere financiar, ziarul Cuvântul. În general, cei din redacţia Cuvântului ca şi cei din redacţia Ideii Europene erau prietenii lui Nae Ionescu. Din redacţie faceau parte sau colaborau: Octav Onicescu, Dem. Theodorescu, Titu Devechi, Vladimir Ionescu, Ghibericon, Alexandru Kiritescu, Perpessicius, Nicolae Davidescu. Secretarul de redacţie era un evreu Albu; reporteri erau Mitache Dumbrăveanu, Albescu; redactori culturali şi economici – Mircea Eliade, Ion Călugăru, Mihail Sebastian, Victor Scărlătescu, Cella Delavrancea. Omul de legătură al Profesorului cu prefectura poliţiei era comisarul Stan Ionescu; din rândul tinerilor se remarcă Gheorghe Racoveanu. Toţi aceşti oameni nu constituiau numai o întreprindere de presă, ci un fel de familie spirituală, o comunitate de lucru întemeiată pe admiraţia comună faţă de Nae Ionescu. Redacţia era de fapt un grup omogen şi unit. Ziarul Cuvântul a fost suspendat după asasinarea primului ministru I. G. Duca (29 decembrie 1933, Sinaia), întrucât autorităţile au considerat că unele dintre articolele lui Nae Ionescu au incitat direct la asasinat.
De altfel, Profesorul a fost închis şi deferit justiţiei, fiind însă achitat. Ziarul a reapărut abia în anii 1937-1938, sub direcţia lui C. Gongopol, pentru ca, după moartea Profesorului, în timpul guvernării legionare (1940-1941) să devină, sub conducerea lui P.P. Panaitescu, oficiosul Mişcării.
Lasă un răspuns