Arhiva zilnică: 15 august 2012

Peste o sută de megastructuri din epoca bronzului descoperite cu ajutorul sateliților pe Tisa

Data: 14 ianuarie 2025 by Redacția

Dacă credem că în timpul epocii bronzului numărul populațiilor umane era unul redus, sau dezvoltarea societății era una de tip primitiv, se poate să ne fi înșelat. Iată că imaginile satelitare ne devoalează un adevăr irefutabil. Astfel mai mulți arheologi au descoperit o rețea de megastructuri în Europa Centrală – cele mai mari construcții observate înainte de Epoca Fierului. Un studiu care a analizat imagini din satelit și fotografii aeriene a fost realizat de arheologi de la University College Dublin, care au lucrat în echipă cu colegi din Serbia și Slovenia. Echipa a descoperit peste 100 de situri necunoscute până acum, aparținând unei societăți complexe, în peisajul din sudul bazinului Carpaților din Europa Centrală. Profesorul adjunct Molloy, a declarat: „Am testat descoperirile din imaginile din satelit pe teren, folosind sonde, săpături și prospecțiuni geofizice. Marea majoritate a siturilor au fost înființate între 1600 și 1450 î.Hr. și practic toate s-au prăbușit în jurul anului 1200 î.Hr., fiind abandonate în masă”. Folosirea de către societățile timpurii a unor incinte fortificate a servit drept precursor și influență probabilă pentru renumitele „hillforts” din Europa, care au fost construite pentru a proteja comunitățile în ultimele etape ale Epocii Bronzului. Unele dintre siturile mai mari erau deja cunoscute, cum ar fi Gradište Iđoš, Csanádpalota, Sântana și Cornești Iarcuri, cu toate acestea, analiza indică faptul că aceste imense fortificații făceau parte dintr-o rețea de comunități strâns legate și codependente care ar fi putut număra până la zeci de mii de persoane. Într-o lucrare publicată de arheologi în revista „PLOS ONE”, peste 100 de situri identificate în zona râului Tisa conduc la aceste comunități, care au fost denumite colectiv

„Grupul de situri Tisa” (TSG). Majoritatea acestor situri TSG se află la mai puțin de cinci kilometri unul de celălalt, ceea ce sugerează că rețeaua a fost de fapt o comunitate care a cooperat intens. Potrivit lucrării, TSG a jucat un rol semnificativ ca centru de inovare în Europa preistorică, servind ca un nod central al rețelei în perioadele de vârf ale micenienilor, hitiților și ale Egiptului din Noul Regat, în jurul anilor 1500-1200 î.Hr. Această dezvăluire oferă noi perspective asupra interconexiunilor din Europa în timpul mileniului II î.Hr. crucial, considerat adesea ca un punct de cotitură semnificativ în preistoria europeană. Cu toate acestea, în timpul declinului STG din 1200 î.Hr., tehnicile militare sofisticate și tehnologiile de terasament ale acestei societăți s-au răspândit în întreaga Europă, fapt evidențiat prin răspândirea culturii materiale și a iconografiei lor. Profesorul Molloy a declarat: „Înțelegerea noastră a modului în care funcționa societatea lor pune în discuție multe aspecte ale preistoriei europene. Suntem capabili să facem mai mult decât să identificăm locația câtorva situri cu ajutorul imaginilor din satelit și am reușit să definim un întreg peisaj așezat, cu hărți ale dimensiunilor și dispunerii siturilor, chiar și cu locațiile locuințelor oamenilor în cadrul acestora. Acest lucru oferă cu adevărat o imagine fără precedent a modului în care acești oameni din Epoca Bronzului trăiau unii cu alții și cu numeroșii lor vecini”.

Râul Tisa (în latină Tisia, în maghiară Tisza, în ucraineană Тиса, transliterat: Tîsa, în germană Theiß) este un râu care curge prin România, Ucraina, Slovacia, Ungaria și Serbia, apoi se varsă în Dunăre lângă Belgrad. Este cel mai mare afluent al Dunării, ca suprafață a bazinului hidrografic și lungime a cursului de apă și adună apele de pe o suprafață de 157.186 km². Tisa este râul colector al celor două râuri numite Tisa Albă și Tisa Neagră ce izvorăsc din Carpații Păduroși (Ucraina). În România curge pe o porțiune de 64,6 km la granița de nord a țării. Cea mai mare parte a cursului este pe teritoriul Ungariei și Serbiei unde, după ce colectează râurile din nord-vestul României, se varsă în Dunăre. Râul a fost cunoscut ca Tisia în Antichitate, numele sale latine erau Tissus, Tisia și Pathissus (Plinius cel Bătrân, 4.25). Tisa este un hidronim care provine din forma veche a limbii române, Titza, din care ulterior a derivat forma maghiară Tisza. Tisa curge pe o lungime de 965 km. Până la granița cu România, Tisa este limpede și curge iute, prin văi strâmte. Apoi, traversează Ungaria, unde curge mai lent; parcurge câmpiile întinse din Est și se întâlnește cu Dunărea pe teritoriul Serbiei. Ea separă cele două regiuni istorice Banat și Bačka (Bácska) din Voivodina. Este navigabilă, începând din Sziget, pentru vapoare doar din Szolnok; aceste vase ajungeau altădată până la Tokaj. Ieșind din Ungaria, Tisa intră în Republica Serbia, prin nordul acesteia, în provincia autonomă Voivodina. Se varsă, în cele din urmă, în Dunăre, prin stânga, în apropierea localității Stari Slank. Peste o sută de situri din epoca bronzului identificate în zona râului Tisa schimbă total cele știute până acum. Surpriza acestei descoperiri este mare. La toate acestea mai adaug o întrebare pentru specialiști: pe harta valurilor de pământ aflate pe teritoriul României, în partea vestică apar trei rânduri de valuri ce apără subcarpații. Cine le-a ridicat și de ce? Și poate astfel mai putem „citi” o pagină din istoria noastră adevărată… (G.V.G.)

Jack London şi opera sa zămislitoare de supraoameni

Data: 14 ianuarie 2025 by George Petrovai

Viaţa lui Jack London este atât de încărcată de umilinţe, luptă, neprevăzut şi inconsecvenţe încât ea însăşi pare a fi un amplu roman, scris spre mirarea sau (după caz) spre desfătarea cercetătorilor şi cititorilor de cel mai iscusit condeier al tuturor timpurilor – destinul. Căci cărui scriitor i-ar putea trece prin cap să-şi smulgă personajul înainte de vreme din gogoaşa neantului, sperând că în acest chip va grăbi adjudecarea nemuririi lui în lumea artistică?! Ei bine, destinul a făcut-o cu scriitorul nostru. După cum ne înştiinţează excelentul traducător D.Mazilu în Prefaţa la cele trei volume de Opere alese apărute în 1966 la Editura pentru Literatura Universală, „Lumea a aflat de existenţa lui (a lui J. London, nota mea, G.P.) cu aproape şapte luni înainte de naştere”. Lucrurile s-au petrecut în felul următor: În ziua de 4 iunie 1875, ziarul Chronicle din San Francisco îşi anunţa cititorii despre cea de-a doua încercare de sinucidere a Florei Wellman, soţia nelegitimă a „profesorului” W.H.Chaney, cel care – printre altele – se ocupa cu astrologia. După ce scapă cu viaţă de pe urma primei tentative de sinucidere (otrăvire cu laudanum), femeia se alege cu o rană superficială şi în cea de-a doua tentativă, mai exact de pe urma glonţului pe care nefericita şi-l trăsese în frunte.

Care este cauza acestor gesturi disperate? „Flora Wellman, ne spune D.Mazilu, refuzase să pună capăt vieţii copilului pe care-l purta în pântece, iar bărbatul ei, astrologul ambulant, o aruncase pe drumuri”.

Viitorul scriitor se va naşte, aşadar, pe 12 ianuarie 1876, dar de-abia pe 7 septembrie 1876 (în urma căsătoriei Florei cu văduvul John London) fiul ei nelegitim primeşte numele de John Griffith London. Iar pe cel de Jack, prenume cu care va cunoaşte celebritatea, avea să şi-l ia de-abia după ce ajunge pe băncile şcolii primare. Acesta a fost doar începutul necazurilor, căci practic Jack London n-a avut copilărie: n-a avut parte de dragoste maternă (doar doica, negresa Jenny Prentiss, l-a iubit ca o mamă) şi n-a cunoscut nici deliciile jocului cu copii de vârsta lui. În schimb, după cum relatează Irving Stone în faimoasa sa biografie închinată scriitorului, de la vârsta de zece ani, vârstă la care ar fi trebuit să consacre şcolii întreaga sa energie, J. London a fost nevoit să preia pe umerii lui fragezi o bună parte din nelipsitele nevoi materiale ale familiei. Iar asta însemna să se scoale la trei dimineaţa ca să poată vinde ziare pe stradă, apoi să meargă la şcoală, iar după ore din nou să dea fuga ca să prindă ediţia de seară a ziarelor ce trebuiau vândute. Nici sfârşitul de săptămână nu-i aducea binemeritata odihnă, căci sâmbăta îl găsea ajutându-l pe un distribuitor de gheaţă, iar duminica „aşeza popicele pentru nişte olandezi beţi care se distrau într-un parc”. Cum nevoile materiale parcă devin tot mai presante pe măsură ce trec anii, la vârsta de cincisprezece ani Jack London munceşte câte 18 şi 20 de ore (într-un rând chiar 30 de ore!) într-o fabrică de cutii de conserve, fapt care face din el un proletar în adevăratul sens al cuvântului. Or, condiţiile inumane de muncă (fabrica unde se lucra era instalată într-un mare grajd, care nu se putea aerisi decât prin spaţiile goale dintre scândurile pereţilor), dar mai ales oribila exploatare a muncii copiilor (fete şi băieţi, practic nişte copii, trudeau câte 12 şi 14 ore pe zi pentru 10 cenţi pe oră), toate astea, aşadar, au făcut mai târziu din Jack London „singurul scriitor proletar, înainte de Dreiser” (Maxwell Geismar în Rebels and Ancestors: The American Novel 1890-1915). Iar de acest fapt ne încredinţează atât scrierile sale pronunţat antioligarhice (Revoluţia, Călcâiul de fier), cât şi ilustrativul pasaj din romanul autobiografic Martin Eden, pasaj în care alter ego-ul scriitorului, după ce scrierile încep să i se vîndă ca pâinea caldă încât la ţanc devine putred de bogat, îl întălneşte într-una din acele zile mănoase pe Joe Dawson, fostul lui coleg de trudă la spălătoria unui hotel, căruia îi dăruieşte o spălătorie cu toată dotarea necesară, dar în următoarele condiţii: „Fără muncă de noapte. Fără copii puşi să supravegheze calandrul de călcat. Să nu existe nici un copil, nicăieri. Şi lefuri omeneşti”.

Toţi cercetătorii care s-au aplecat asupra vieţii lui London sunt de părere că în viaţa scriitorului există două evenimente „deosebit de importante pentru formarea personalităţii sale şi pentru viitoarea orientare şi structurare a operei” (D.Mazilu): A) Primul eveniment îl constituie călătoria sa de la San Francisco la New York şi Niagara Falls, de-aici la Vancouver şi din nou la San Francisco. Această lungă călătorie a lui Jack de-a lungul şi de-a latul Americii are darul să-i îmbogăţească experienţa de viaţă atât prin discuţiile purtate cu diverşi muncitori, cât mai ales prin coşmarul trăit o dată cu arestarea sa ca vagabond la Niagara Falls şi apoi prin ispăşirea celor treizeci de zile de închisoare, întâmplări relatate cu lux de amănunte în Agăţat şi Penitenciarul; B) Cel de-al doilea eveniment de referinţă din viaţa scriitorului este „călătoria făcută în Alaska o dată cu puhoiul de oameni porniţi în «goana după aur» către regiunea Klondike”. Călătoria în Alaska este precedcată de o perioadă deosebit de fertilă pentru mintea şi inima viitorului condeier: a) Lucrează ca portar al şcolii secundare pe care chiar o termină, dar prestează şi alte diverse treburi precum spălatul geamurilor, bătutul covoarelor sau truda năucitoare într-o spălătorie (episod relatat cu cu un realism necruţător în Martin Eden), toate aceste ocupaţii asigurându-i mijloacele de subzistenţă pentru studiu acasă şi în biblioteca publică din Oakland, ca şi pentru acel semestru în care a frecventat cursurile Universităţii din aceeaşi localitate. Lecturile lui predilecte se îndreaptă spre Charles Darwin (doctrina selecţiei naturale), spre Herbert Spencer (teoria organicistă a societăţii, respectiv ideea inegalităţii raselor şi supremaţia anglo-saxonilor) şi spre Friedrich Nietzsche (cultul forţei şi al supraomului), după cum ca marinar îi citeşte noaptea îndeosebi pe Tolstoi, Flaubert şi Melville, iar în Alaska se simte atât de atras de Rudyard Kipling, încât nu ezită ca pe teribilul ger subpolar să facă un drum de şase mile, numai ca să poată împrumuta o carte a mult îndrăgitului poet şi prozator englez; b) O cunoaşte şi se îndrăgosteşte de Mable Applegarth, fata care aparţine unei caste superioare, prin urmare – după canoanele moralei burgheze – inaccesibilă lui London, dar singura femeie pe care a iubit-o întreaga lui viaţă şi după al cărei chip a realizat portretul lui Ruth Morse din romanul Martin Eden, cea mai izbutită figură feminină din întrega sa creaţie.

Ce anume l-a îndemnat pe Jack să pornească înspre Alaska? Pesemne că mai puternică decât dorinţa sa de înavuţire şi decât dorul său de aventură a fost intenţia de-a scăpa cu orice chip din situaţia fără ieşire în care ajunsese această familie condusă de fanteziile tiranice şi irascibile ale mamei Flora. Dacă avem în vedere forţa şi autenticitatea scrierilor inspirate de viaţa şi peisajul din Alaska, scrieri niciodată depăşite şi doar rareori egalate de operele de imaginaţie din California şi din mările Sudului, atunci nu putem să nu fim de acord cu afirmaţia lui D. Mazilu, cum că – respectând proporţiile – călătoria lui Jack London în Alaska „este ceva similar cu călătoria lui Goethe în Italia”. Însuşi scriitorul american va recunoaşte 20 de ani mai târziu în proiectata autobiografie pe care ar fi vrut să o intituleze Marinarul călăreţ: „Klondike este locul în care m-am aflat pe mine însumi…”

La drept vorbind, problema supraomului este una a înzestrării sau mai degrabă a înfăptuirilor de seamă în istoria omenirii, fie că astfel de fapte au fost săvârşite de eroi legendari sau reali (reformatori politico-militari şi economico-sociali cu aspiraţii hegemonice), fie că ele (faptele) se datorează unor vizionari care stau la taifas cu Absolutul (reformatorii religioşi ai omenirii) ori ai unor spirite atinse de flacăra transfiguratoare a Frumosului şi Adevărului (artişti remarcabili şi truditori pe ogorul fără hotar al culturii universale). Iar în artă şi cultură chemările înspre condiţia supraomului sunt mult mai numeroase şi mai frecvente decât în alte sfere de activitate, deoarece un scriitor, de exemplu, are posibilitatea ca prin bogăţia trăirilor lăuntrice, fecundate cu lecturi adecvate şi însufleţite cu harul său artistic, să creeze personaje memorabile, adevărate repere pentru gândire şi inimă în lumea reală şi în cea ficţional-artistică. Căci – o ştie oricine – operele cu adevărat valoroase urmăresc în primul rând să instruiască, respectiv să-i emoţioneze artistic şi să-i transfigureze moral-spiritual pe cititori, şi abia pe urmă să-i desfete. Să dau un singur exemplu: Marii scriitori romantici, începand chiar cu teoreticianul curentului – Victor Hugo, nu urmăreau cu osârdie să creeze personaje de-o impresionantă statură supraumană, fie că ele urmau semiaxa pozitivă a condiţiei umane (eroi cu apetit demiurgic), fie pe cea negativă (fiinţe cu înfăţişări hidoase sau chiar angelice şi cu minţile şi inimile îngreunate de tentaţii luciferice)?!… Dar, desigur, una este să auzi chemarea supraumanului în mod instinctiv, adică în virtutea geneticei tendinţe de autodepăşire sădită de favoarea divină în străfundurile dăruirii până la jertfă a celui ce este menit să contribuie la îmbogăţirea cunoaşterii şi simţirii umane, şi cu totul altceva este să o faci programat, altfel spus urmând paşii unei doctrine filosofice.  Iar London chiar asta a făcut: A crezut în legea selecţiei naturale şi în darwinismul social al lui Spencer, dar mai cu seamă i-a dat crezare lui Nitzsche că lumea este formată din stăpâni şi din sclavi, fiecare dintre aceştia cu morala sa, şi că rosturile lumii (inclusiv dreptatea şi belşugul) se află în mâinile celor puternici.

Însăşi viaţa lui Jack (la început o viaţă plină de umilinţe şi vitregii, apoi – după ce ajunge scriitor de succes – o viaţă doldora de faimă şi bogăţie), se vrea o confirmare a axiomei nitzscheene: a biruit toate încercările semănate de destin pe firul vieţii sale (a fost bastard, nu avusese copilărie, nu ştiuse ce înseamnă dragostea părintească, fusese nevoit să lucreze aidoma unei vite de povară) şi a ajuns un foarte bine plătit „neguţător de materie cenuşie”  tocmai pentru că făcea parte din categoria oamenilor puternici! „Dar, adaugă D. Mazilu, succesul aducător de faimă şi de bani parcă nu izbutea să-l mulţumească, să-l aline pe deplin. Simţea nevoia să se zugrăvească pe sine însuşi şi să se arate lumii ca un exemplar de elită, ca omul ce-i depăşea pe toţi ceilalţi cel puţin cu un cap – pe scurt, ca un adevărat supraom”. Face acest lucru mai cu seamă în romanul autobiografic Martin Eden (după părerea lui Irving Stone „poate cel mai bun roman pe care l-a scris Jack London vreodată şi unul dintre cele mai mari din literatura americană”), roman în care personajul principal („Eu sunt Martin Eden!”) ne este înfăţişat aidoma unui supraom: Îmboldit de dragostea mistuitoare ce-o nutreşte pentru Ruth Morse de cum a văzut-o prima dată şi conştient că fata-i este inaccesibilă atâta vreme cât el rămâne pe mai departe un marinar greoi şi necioplit, Martin Eden se pune temeinic pe studiu şi, după ce izbuteşte să înlăture enormul handicap datorat gramaticii sale defectuoase, vocabularului sărăcăcios şi cunoştinţelor precare, ajunge să-i depăşească la nivelul cunoştinţelor şi la logica argumentării unei afirmaţii pe toţi membrii clanului Morse, ba chiar şi pe invitaţii cu ştaif ai acestora, cu toate că discuta în contradictoriu aride chestiuni de filosofie şi sociologie şi cu toate că partenerii săi de dialog erau cu toţii absolvenţi ai unor prestigioase universităţi. Şi astfel Martin ajunge să câştige dragostea acelei Ruth „palidă ca o fantomă, sensibilă, gingaşă şi eterată”, o dragoste care pentru el înseamnă „cel mai minunat lucru de pe lume” şi „cel mai de seamă dar al vieţii”.

Cei doi tineri se logodesc, chiar dacă părinţii fetei îi arată lui Martin din ce în ce mai multă ostilitate. Vroiau pentru Ruth un soţ potrivit, nicidecum un coate-goale… Dar întrucât Martin Eden, încrezător în steaua lui norocoasă de scriitor, refuză cu îndârjire să urmeze sfaturile lui Ruth să-şi caute o slujbă, în pofida faptului că manuscrisele îi sunt sistematic refuzate de reviste şi el rabdă eroic de foame, iată că vine acea zi când fata rupe logodna şi când familia Morse nu-l mai primeşte în casă. Taman de-atunci scrierile lui Martin încep să fie publicate de cele mai prestigioase reviste americane, cărţile i se vând ca pâinea caldă şi el devine putred de bogat. Iar o dată cu faima şi banii vine şi respectul propriei familii şi al concetăţenilor, inclusiv al familiei Morse, respect materializat în nenumărate şi insistente invitaţii la masă. Dar tot de-atunci (el care odinioară era atât de puternic şi curajos încât se dovedea de neînvins în încăierări), simte deodată că l-a cotropit oboseala (nu mai scrie nimic) şi mai ales scârba faţă de lumea în care atâta dorise să intre pentru a fi demn de fata pe care o iubea. „Căci”, îşi spunea Martin tot mai des, „unde erau toţi ăştia care mă asaltează cu invitaţiile când eu crăpam de foame? Că doar eu am rămas acelaşi, iar scrierile mele datează din acea perioadă…” Din aceste considerente, vizita lui Ruth nu-l mai înflăcărează, iar încercările ei de a-i redeştepta dragostea îl lasă complet rece…

Cum starea asta persistă, deşi medicul îl asigură că-i perfect sănătos, Martin Eden înclină să creadă că leacul trebuincios revenirii la viaţă îl va găsi în ambianţa regenerativă din mările Sudului. Aşa că se îmbarcă pe un vas de pasageri. Dar când vasul ajunge în larg, el iese noaptea pe fereastra cabinei şi se azvârle în ocean.

Tot morţii sunt sortiţi de autor şi ceilalţi doi supraoameni zămisliţi de el: Lup Larsen, personajul principal din romanul Lupul de mare, respectiv Ernest Everhard, eroul romanului Călcâiul de fier, despre care afirmă încă din primul capitol al cărţii: „Un supraom ca aceia descrişi de Nietzsche”.

Dacă romanul Călcâiul de fier are capacitatea de-a evidenţia lupta dusă de socialistul Ernest Everhard şi de tovarăşii săi (inclusiv de Avis Everhard, soţia lui Ernest şi cronicarul istoriei) împotriva oligarhilor, cartea izbutind o impresionantă prefigurare a ororilor fasciste, nu acelaşi lucru se poate spune despre Lupul de mare, un roman mult mai puţin realizat în plan artistic. Iar asta în pofida faptului că Wolf Larsen, căpitanul corăbiei Năluca, poate fi pe drept cuvânt considerat supraomul tipic al lui Jack London: are o inteligenţă pătrunzătoare şi destul de bine cultivată (Herbert Spencer este filosoful său preferat), dar mai ales are o supraomenească forţă fizică. Dar din toate aceste supraînsuşiri nu rezultă nici o însuşire morală pozitivă, ceea ce înseamnă că un astfel de supraom nu-i este folositor nimănui. Parcă simţind lipsa de finalitate a însuşirilor lui Lup Larsen, scriitorul – după o suită de întâmplări care se situează în vecinătatea miraculosului – le pune capăt printr-o întâmplare neconvingătoare, ce are darul să scoată şi mai mult în evidenţă carenţele de concepţie, mai exact notele de artificial şi forţat ale cărţii: o tumoare cerebrală face dintr-un supraom un neputincios, adică o pradă uşoară pentru un individ banal de teapa lui Humphrey Van Weyde. Prin urmare, la nici unul din aceste personaje, nu avem confirmarea artistică a autorului că supraomul ca tip ar fi menit succesului. Ba mai mult, „obsesia supraomului”, ne avertizează D. Mazilu, „a dăunat mult valorii estetice a operei lui London”. De-abia scrierile scutite de prezenţa supraomului ne arată măsura talentului narator al lui Jack London, ca şi priceperea lui de-a închega o acţiune capabilă să-l captiveze pe cititor de la primul până la ultimul cuvânt. În această categorie intră cele mai multe dintre nuvelele sale, ca de pildă splendida nuvelă intitulată Dragoste de viaţă, precum şi acele delicioase romane care au ca personaje centrale câinii (Chemarea străbunilor, Colţ- Alb, Mihail, câine de circ), scrieri în care îşi arată inegalabila măiestrie în pătrunderea psihologiei animalelor. De menţionat două dintre caracteristicile specifice artei londoniene: a) Strânsele legături dintre viaţa şi opera sa: a trăit romanele pe care le-a scris şi a scris romanele pe care le-a trăit. Dar asta nu i-a conferit înţelepciunea cu ajutorul căreia să-şi salveze viaţa de eşecuri (şi-a îndepărtat de el cele două fetiţe rezultate din prima căsătorie, după care vine sinuciderea la vârsta de numai 40 de ani), după cum nici opera n-a ştiut să şi-o ferească de contradicţii, precum contradicţia dintre convingeri şi fapte (mereu s-a declarat fiu al clasei muncitoare, dar s-a dovedit individualist, avid de bani şi de onoruri); b) N-a fost atras de subtilităţile psihologice şi n-a fost deloc un imaginativ. De aceea, în compunerea personajelor feminine el a copiat realitatea. Cu toate astea, London trebuie socotit creatorul primului tip de femeie americană modernă (independentă, îndrăzneaţă) şi părintele nuvelisticii americane moderne prin Fiul lupului, prima sa carte (apărută în 1900), după cum – alături de Stephen Crane şi Frank Norris – el a contribuit decisiv la primenirea atmosferei literare americane. Iată părerea lui Philip S. Foner în această privinţă, părere exprimată în Jack London, American Rebel: „Jack London a fost acela care, mai mult decât toţi ceilalţi scriitori din vremea sa, a spart gheaţa ce congela literele americane şi a creat o legătură plină de semnificaţii între viaţă şi literatură”. Căci, spune D. Mazilu, „Specificul artei lui London este energia clocotitoare ce izbucneşte din fiecare pagină a operelor sale reprezentative”.

Biserica din Pătrăuți – prima biserică ctitorită de Ștefan cel Mare declarată monument UNESCO

Data: 14 ianuarie 2025 by George V. Grigore

Din zestrea mănăstirilor și bisericilor ridicate de domnul Ștefan cel Mare al Moldovei (1457-1504), biserica din Pătrăuți este una aparte. Este cea mai veche biserică ctitorită de Ștefan cel Mare ce se păstrează în forma ei originară, are cea mai veche pictură bisericească exterioară din Moldova și este cea mai veche biserică ortodoxă monument UNESCO din România. Biserica „Înălțarea Sfintei Cruci” este o biserică ctitorită în anul 1487 de către domnitorul moldovean  în satul Pătrăuți din comuna omonimă a județului Suceava. Ea este considerată a fi cea mai veche biserică ctitorită de Ștefan cel Mare ce se mai păstrează astăzi în forma ei originară. Ansamblul bisericii „Înălțarea Sfintei Cruci” din Pătrăuți a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2015 la poziția 314, având codul de clasificare SV-II-a-A-05581. El este format din două obiective: Biserica „Înălțarea Sfintei Cruci” – construită în 1487 și având codul SV-II-m-A-05581.01 și Clopotnița de lemn – datând din 1725 și având codul SV-II-m-A-05581.02. În anul 1993, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a inclus Biserica „Înălțarea Sfintei Cruci” din Pătrăuți, împreună cu alte șapte biserici din nordul Moldovei (Arbore, Humor, Moldovița, Probota, „Sf. Ioan cel Nou” din Suceava, Voroneț și Sucevița), pe lista patrimoniului cultural mondial, în grupul Bisericile pictate din nordul Moldovei.

Satul Pătrăuți este atestat documentar în anii 1429-1432, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432), dar el își revendică existența încă din vremea întemeierii statului feudal Moldova. După cum afirmă tradiția locului, satul ar fi fost întemeiat prin 1330, de un anume Pătru. Localitatea se află la o distanță de 10 km de orașul Suceava, fosta capitală a Moldovei din vremea lui Ștefan cel Mare. Deasupra ușii de intrare se află o pisanie în limba slavonă cu următorul text: „Io Ștefan Voievod, fiul lui Bogdan Voievod, a început a zidi acest hram în numele cinstitei cruci în anul 6995 luna iunie 12.” Bisericile construite anterior de Ștefan cel Mare au fost distruse în decursul timpului și reconstruite. Vechea biserică a Mănăstirii Putna, construită în perioada 1469-1470, a fost distrusă de cazaci în 1654 și apoi reconstruită, iar Biserica „Sf. Procopie” din Bădeuți, a cărei construcție începuse cu patru zile mai devreme (la 8 iunie 1487), a fost distrusă de austrieci în 1916. Ștefan cel Mare a întemeiat aici singura mănăstire de maici înființată în timpul domniei sale. Aceasta era destinată foarte probabil pentru îngrijirea răniților proveniți din luptele purtate în preajma Cetății de Scaun a Sucevei. Voievodul ctitor a dăruit Mănăstirii Pătrăuți moșiile Pătrăuți și Mihoveni, cărți și vase bisericești, dar așezământul monahal a fost jefuit încă în secolul al XVI-lea. Din cauza vitregiei vremurilor, mănăstirea a fost părăsită în repetate rânduri. Ea a fost prădată de cazaci, tătari și apoi de polonezi (la 1684).

Astfel, pe portalul de intrare în naos se văd urmele lăsate de arme de asalt, iar tencuielile arcelor și bolților din altar și pronaos au fost deteriorate. Episcopul Calistru al Rădăuților (1708-1728) a reparat biserica și a reînființat în 1711 mănăstirea de maici de la Pătrăuți, dar numai pentru o perioadă de câteva decenii. În anul 1725, la vest de clădirea bisericii s-a construit o clopotniță de lemn, care există și astăzi. În ianuarie 1775, ca urmare a atitudinii de neutralitate pe care a avut-o în timpul conflictului militar dintre Turcia și Rusia (1768-1774), Imperiul Habsburgic (Austria de astăzi) a primit o parte din teritoriul Moldovei, teritoriu cunoscut sub denumirea de Bucovina. După anexarea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic în anul 1775, localitatea Pătrăuți a făcut parte din Ducatul Bucovinei, guvernat de către austrieci, făcând parte din districtul Suceava. Autoritățile habsburgice au desființat Mănăstirea de călugărițe din Pătrăuți în baza Ordonanței Imperiale din 19 iunie 1783 a împăratului Iosif al II-lea (1780-1790), trecând toate pământurile și fondurile administrate de Episcopia Rădăuților „sub povățuirea stăpânirii împărătești și a crăieștii măriri”. După desființarea mănăstirii, chiliile s-au ruinat aproape complet. Biserica a fost transformată în biserică parohială, situație în care se află și astăzi. În anul 1993, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a inclus Biserica „Înălțarea Sfintei Cruci” din Pătrăuți pe lista patrimoniului cultural mondial, în grupul Bisericile pictate din nordul Moldovei. Biserica din Pătrăuți este cea mai veche biserică ortodoxă monument UNESCO din România. Începând din toamna anului 2003, s-au început ample lucrări de restaurare ale Bisericii „Înălțarea Sfintei Cruci” din Pătrăuți. Au fost scoase la lumină, de sub praf și fum, suprafețe de frescă de interior de o inestimabilă valoare artistică și istorică. Lucrările au fost finanțate în principal de Ministerul Culturii, iar restaurarea frescelor este realizată de firma Patrimoniu SRL din București, sub coordonarea profesorului Ioan Chiriac.

În perioada derulării lucrărilor de consolidare a lăcașului de cult, slujbele bisericești au fost oficiate într-o biserică de lemn din apropiere. În anul 2004, cu prilejul comemorării a 500 de ani de la moartea marelui voievod al Moldovei, Ștefan cel Mare, arhiepiscopul Pimen Zainea al Sucevei și Rădăuților a dispus construirea a 6 biserici de lemn de dimensiuni mici în care să se oficieze slujbele bisericești pe parcursul restaurării bisericilor monument istoric (la Arbore, Baia, Bălinești, Părhăuți, Pătrăuți și Sfântu Ilie). Biserica „Înălțarea Sfintei Cruci” din Pătrăuți este o construcție de plan triconic, cu turlă pe naos. Edificiul este din piatră brută, iar la pronaos straturile de piatră alternează cu șiruri de cărămizi. Acoperișul este din șindrilă, cu rupere în pantă. Soclul bisericii este foarte puțin pronunțat. Absidele laterale și absida altarului sunt semicirculare în interior și poligonale în exterior. În exterior, cele trei abside sunt prevăzute cu firide alungite (câte cinci la absidele laterale, și șapte la absida altarului), deasupra cărora se află un rând de plăci pătrate de ceramică smălțuită de culoare verde și un rând de ocnițe. De asemenea, turla bisericii, care se sprijină pe o bază pătrată parțial îngropată în acoperișul edificiului, este decorată cu 12 firide, un rând de plăci smălțuite de culoare verde și un rând de ocnițe. Ancadramentele și portalurile au profile gotice.  Biserica este luminată prin nouă ferestre de formă dreptunghiulară, prevăzute cu baghete care se întretaie. Ferestrele sunt dispuse astfel: câte una în pereții longitudinali ai pronaosului, câte una în axele absidelor laterale și una în axa absidei altarului, plus încă patru în cele patru puncte cardinale ale turlei. Interiorul bisericii este compartimentat în trei încăperi: pronaos, naos și altar. În interiorul lăcașului de cult se intră printr-o ușă dispusă în peretele vestic al pronaosului. Portalul ușii de intrare este în stil gotic; are un chenar în arc frânt cu ușciorii și arhivolta profilată. Pronaosul are formă pătrată, fiind boltit cu o calotă sferică așezată pe patru arcuri în consolă și pandantivi. Pronaosul este separat de naos printr-un perete străpuns de o deschizătură dreptunghiulară prevăzută cu baghete care se întretaie. Naosul are formă dreptunghiulară. Altarul semicircular este încadrat de nișele proscomidiarului și diaconiconului. Pictura exterioară de la Pătrăuți a fost descoperită în anii ’80 ai secolului al XX-lea. La inițiativa profesorului Vasile Drăguț s-au efectuat cercetări, în urma cărora s-a descoperit că biserica a fost pictată la exterior doar pe peretele de apus, în jurul portalului gotic de intrare în biserică. Pictura exterioară fusese acoperită ulterior de un strat de tencuială.

Lucrările de restaurare efectuate atunci au dus la salvarea unor ample suprafețe de pictură exterioară. Scena reprezentată pe peretele vestic al bisericii este „Judecata de Apoi”. Această scenă prezintă lupta dintre îngeri și demoni la judecarea oamenilor. Balanța este mai grea către rai, cu toate că demonii încearcă să o încline către iad. Inițial, pictura exterioară a fost datată în secolul al XVI-lea, pereții exteriori ai mai multor biserici din Moldova fiind pictați în timpul domniei lui Petru Rareș (1527-1538, 1541-1546). Descoperirea picturii exterioare din vremea lui Ștefan cel Mare la biserica Mănăstirii Voroneț, precum și restaurările picturii interioare, au determinat datarea în secolul al XV-lea a picturii exterioare de la Pătrăuți, aceasta fiind considerată cea mai veche pictură bisericească exterioară din Moldova. Pictura interioară este de o înaltă calitate artistică și datează din epoca lui Ștefan cel Mare. În decursul timpului (în secolele al XVI-lea și al XIX-lea), frescele au fost deteriorate și afumate de la lumânări, unele dintre ele suferind niște retușuri. Pictura murală a fost restaurată în perioada 2003-2010, sub stratul negru de fum descoperindu-se picturi realizate pe vremea domnitorului Ștefan cel Mare. Fresca cu tema «Învierea» este considerată a fi una dintre cele mai vechi picturi murale din România. Potrivit muzeografilor, frescele ar fi fost realizate de un pictor grec tocmit de Ștefan cel Mare, în jurul căruia s-a format școala moldovenescă de pictură. Pictura interioară se remarcă prin scene de o deosebită frumusețe, cu teme unice sau cu abordări extraordinare ale unor teme clasice, culoarea predominantă fiind ocru auriu, cunoscut sub numele de „Galben de Pătrăuți”. Printre picturile murale ce decorează pereții interiori se remarcă, prin măiestria compoziției și acuratețea desenului, tabloul votiv și „Cavalcada Sfintei Cruci” – o aluzie la luptele antiotomane din acea perioadă. Pe peretele vestic al pronaosului se află ampla compoziție „Cavalcada Sfintei Cruci” (sau „Cavalcada Împăratului Constantin cel Mare”), considerată a fi cea mai importantă pictură din întregul ansamblu pictural de la Pătrăuți. Aceasta scenă nu este întâlnită în pictura religioasă a celorlalte țări ortodoxe, iar în Moldova mai apare doar la Biserica Arbore. Compoziția de la Pătrăuți reprezintă o procesiune simbolică de 16 sfinți militari pe cai, care-l însoțesc pe împăratul Constantin cel Mare (purtând coroană și dalmatica de împărat roman), căruia Sf. Arhanghel Mihail îi arată crucea apărută pe cer. Potrivit povestirii lui Eusebiu din Cezareea, în drum către Roma, în ajunul bătăliei de la Pons Milvius împotriva lui Maxențiu, împăratul Constantin a văzut deasupra soarelui care apunea o cruce luminoasă însoțită de cuvintele „In hoc signo vinces” (în română Prin acest semn vei învinge). Cei 16 sfinți militari (Gheorghe, Dimitrie, cei doi Teodori, Procopie, Mercurie, Nestor, Partenie, Eustratie etc.) au fost uciși în timpul persecuțiilor anticreștine; ei sunt reprezentați călări și înarmați. Această reprezentare picturală nu este o scenă istorică, ci o scenă ce se petrece în Rai. Istoricul de artă medievală și bizantină André Grabar a analizat sensul alegoric al acestei scene, văzând în această cavalcadă un îndemn la cruciada împotriva turcilor, îndemn pe care domnitorul Ștefan cel Mare l-a adresat în repetate rânduri întregii creștinătăți a vremii. Este de fapt o invocare a Armatei cerești chemată de domnitor în sprijinul armatelor sale pământești ce luptau pentru păstrarea identității creștine în fața turcilor. Spre deosebire de „Cavalcada Sfintei Cruci”, celelalte picturi din pronaos au fost refăcute. În naos se remarcă Tabloul votiv în care Ștefan cel Mare este reprezentat oferind biserica Mântuitorului Iisus Hristos, prin mijlocirea Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Domnitorul este urmat de soția sa, Maria Voichița, de fiul său Bogdan al III-lea și de domnițele Maria și Ana. Ștefan cel Mare are plete blonde și o mustață fină de culoare roșiatică, poartă pe cap o coroană și pe umeri o mantie de brocart.

Fiul domnitorului, Bogdan al III-lea, poartă pe cap aceeași coroană ca și tatăl său, precum și aceleași însemne domnești pe hainele sale. Istoricii de artă presupun că tabloul votiv ar fi fost repictat în perioada 1496-1499, acest lucru fiind dovedit de existența unei spărturi în partea de jos a picturii. Este posibil ca inițial să fi fost pictat și Alexandru, fiul lui Ștefan cel Mare și succesor la domnie în perioada construirii bisericii. Acesta a murit însă în 1496, determinând desemnarea lui Bogdan ca succcesor la tron. În această pictură mai apare și domnița Ana, despre care se știe că a murit la 1499, dar care nu mai este reprezentată în tabloul votiv realizat în jurul anului 1500 în biserica Mănăstirii Voroneț. Pe pereții naosului sunt pictate „Patimile lui Iisus”, sub care se află un registru de sfinți și martiri. Pe calota turlei se află „Iisus Pantocrator”, iar pe pandantivi cei patru evangheliști. Pictura din altar este foarte deteriorată putându-se observa figuri de sfinți ierarhi, precum și scenele „Cina cea de taină”, „Împărtășirea apostolilor” și „Spălarea picioarelor”. Ca urmare a faptului că pe unele scene iconografice se află inscripții în limba greacă, bizantinologul francez André Grabar a avansat ipoteza că biserica a fost pictată de zugravul Gheorghe din Tricala, care a murit în Moldova în 1530 și a fost înmormântat la Biserica Sfântul Gheorghe din Hârlău. Cercetările ulterioare nu au confirmat această ipoteză, specialiștii susținând că o mare parte a picturii a fost realizată de un pictor grec alungat de la Constantinopol de venirea lui Mahomed al II-lea. Acesta ar fi fost angajat de Ștefan cel Mare și în jurul lui s-a format școala moldovenească de pictură. În decursul timpului, în pronaosul bisericii au fost înmormântate mai multe persoane decedate în secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Se mai păstrează doar trei pietre funerare, care au inscripții foarte șterse și parțial ilizibile. Pe una din pietre este o inscripție în limba slavonă în care se precizează că lespedea a fost pusă pe mormântul „…mamei ei iubite, doamnei Cristina Crisoaie din Suceava, care a repausat la anul 7103 luna decembrie 4 și s-a înmormântat aici … (în zilele lui) Io Aron Voievod” (1594). Pe o altă piatră este o inscripție în slavonă care consemnează că „acest mormânt de piatră l-a făcut și împodobit Doamna Marghita mamei sale Protasiia, care a repausat în anul 7108 septembrie 12″ (1599). Inscripția de pe cea de-a treia piatră nu a putut fi descifrată, ea fiind în întregime ștearsă. În patrimoniul Mănăstirii Pătrăuți s-a aflat un Tetraevanghel slavon, scris în 1493 la Suceava pentru această mănăstire de către diacul Toader, fiul preotului Gavriil. Acest manuscris avea începuturile evangheliilor, precum și inițialele, colorate și aurite. Prin anul 1900, acest manuscris se afla la biserica din Fântâna Albă. Urma acestui manuscris s-a pierdut în timp. Pe paginile manuscrisului se afla următoarea însemnare: „Cu bunăvoința Tatălui și ajutorul Fiului și săvârșirea Sfântului Duh s-a făcut acest Tetraevanghel în zilele binecinstitorului și de Hristos Iubitorul domn, Io Ștefan Voievod, Domn al Țării Moldovei și al binecinstitoarei doamnei sale Marina, care ea, cu dorință tânjind (pentru) dragostea (lui Hristos și) iubitoare a cuvintelor lui Hristos (fiind), ca râvnă a dat și l-a scris în anul 7001 și s-a sfârșit (în luna) septembrie, în 30 zile, de l-a dăruit întru rugă sieși în biserică, în mănăstirea de la Petr(ăuți), unde este hramul Înălțării cinstitei Cruci a lui Dumnezeu; și s-a scris în Cetatea Suceava, cu truda mult păcătosului Toader diac, fiul lui Gavriil prezviterul”. Un alt manuscris copiat pentru Mănăstirea Pătrăuți este „Codicele Pătrăuțean”. Acesta a fost copiat în 1787 de dascălul Manolache și cuprindea unele texte liturgice, unele extrase din „Psaltirea” lui Dosoftei, precum și amănunte cu privcire la moartea lui Grigore al III-lea Ghica, domnitor al Moldovei în două rânduri (1764-1767 și 1774-1777).  Și acest manuscris a dispărut fără urmă. În biserică se mai păstrează în prezent „Biblia de la Buda”, tipărita și prefațată în secolul al XVIII-lea de Samuil Micu Klein, un tom masiv de peste 5 kg. Clopotnița Bisericii „Înălțarea Sfintei Cruci” din Pătrăuți a fost construită în anul 1725, odată cu refacerea mănăstirii de maici la începutul secolului al XVIII-lea. Clopotnița este o construcție din lemn cu un etaj, cu influențe din partea Maramureșului. La etajul clopotniței se află o toacă din lemn și trei clopote de bronz turnate în prima jumătate a secolului al XIX-lea de către meșterul clopotar Mihai Fogoș din Pătrăuți. Cele trei clopote au în componența lor și argint. Familia Fogoș a fost renumită în secolul al XIX-lea ca turnători de clopote. Clopotele de la Pătrăuți sunt renumite pentru sunetele lor înalte, sunete care alungă norii de grindină. După opinia meteorologilor, sunetul clopotelor produc rezonanță pe o anumită frecvență în atmosferă, ceea ce duce la dispersia particulelor care formează norii – apă, gheață, praf etc. Clopotarul bisericii are sarcina să vină vara, când norii se strâng deasupra localității și să tragă clopotele pentru a sparge norii și a alunga grindina. „Clopotul se trage înainte de a începe ploaia și nu se „cântă”, doar se trage. Încontinuu, timp de 10 minute, un sfert de oră, jumătate de oră, până se împrăștie norii. Când văd că vine furtuna, dacă sunt nori albi înseamnă că bate gheața. Vin repede și trag clopotele, care se aud la câțiva kilometri. Cum trag clopotele, începe vântul, se vede după cum se plimbă crengile copacilor. Dacă obloanele din clopotniță nu sunt fixate, se trântesc. Vântul desface norii și duce grindina departe, dincolo de sat”, a afirmat Ghiță Puiu, clopotarul satului Pătrăuți. În interiorul clopotniței se mai păstrează o colecție de pietre funerare, precum și cruci de lemn foarte vechi, cu simboluri celtice, folosite pentru îngropăciune în Pătrăuți din cele mai vechi timpuri. În curtea bisericii, la câțiva metri de peretele sudic, se mai află și o masă rotundă de piatră, pe care tradiția o atribuie tot perioadei de domnie a lui Ștefan cel Mare. Masa este formată din două mari lespezi de piatră, de fapt două semisfere imperfecte puse invers. În jurul acestei mese sunt dispuse mai multe pietre aidoma unor scaune. După unele ipoteze, această masă ar fi servit ca sursă de inspirație pentru ansamblul statuar Masa tăcerii realizat de sculptorul Constantin Brâncuși.

Aflați în zonă, după ce vizitați biserica, puteți traversa șoseaua și vizita un muzeu deosebit, respectiv Muzeul „Casa Preotului Bucovinean”. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, după desființarea mănăstirii de maici de la Pătrăuți, Biserica „Înălțarea Sfintei Cruci” din Pătrăuți a devenit biserică parohială. La începutul secolului al XIX-lea, cu ajutorul financiar al Fondului Bisericesc al Bucovinei, s-a construit aici o casă parohială din cărămidă și piatră, chiar peste drum de biserică. În această casă au locuit timp de 200 ani preoții ce au slujit la Pătrăuți. Între anii 1896-1919 a locuit în această casă parohială preotul Constantin Morariu, om de cultură bucovinean. În perioada studenției, Constantin Morariu fusese secretar al Societății Academice „Arboroasa“, care grupa pe majoritatea studenților români de la Universitatea din Cernăuți și era condusă de compozitorul Ciprian Porumbescu. Parchetul din Cernăuți a dizolvat această societate la 15 noiembrie 1877, iar conducătorii ei (Ciprian Porumbescu, Constantin Morariu, Zaharie Voronca, Orest Popescu și Eugen Siretean) au fost arestați fiind acuzați de trădare la adresa statului austriac pentru că s-au referit în corespondența lor la faptul că Bucovina era o parte detrunchiată a vechii Moldove. La 3 februarie 1878, Curtea cu juri din Cernăuți a pronunțat achitarea celor cinci studenți români, care au fost eliberați din arest. În perioada păstoririi la Pătrăuți a preotului Constantin Morariu, casa parohială a fost un punct de întâlnire al luptătorilor pentru unitatea neamului românesc. Aici au fost găzduiți mulți oameni de cultură din Regatul României, care au vizitat în acele vremuri Bucovina.

Trimis în Bucovina de ministrul Spiru Haret pentru a se documenta și a scrie un poem despre Ștefan cel Mare, poetul Ștefan Octavian Iosif descria astfel atmosfera patriotică de la Pătrăuți de la începutul secolului al XX-lea, precum și casa parohială, într-o scrisoare scrisă chiar în această casă: „Alaltăieri am trecut pe la Pătrăuți, unde iarăși este o biserică, fostă mănăstire de maici, zidită tot de Ștefan… Bisericuța e la poalele unor dealuri, tocmai în capul satului, un loc strategic ca toate pe care Ștefan le alegea pentru biserici și mănăstiri. Pustiit în repetate rânduri, schitul a rămas părăsit timp de vreo 160 de ani, așa că pe zidurile sale se văd copaci – și până astăzi a rămas o rădăcină de copac în zid. Prin 1709 a fost restaurat, iar azi e singura biserică a Pătrăuților, unde păstorește părintele Morariu, gazda mea. E un preot înalt, frumos, cu barbă albă, cu figura impozantă, un adevărat apostol. Nu-ți descriu primirea ce mi-a făcut-o. E destul să-ți spun că abia picasem în casa lor și, pe când stăteam de vorbă cu părintele, deodată în odaia alăturată aud niște puternice acorduri de pian – era feciorul lui care cânta … imnul regal român! Oamenii ăștia, când văd un român din țară, lăcrimează de bucurie și nu știu cum să-i intre în voie, numai să plece mulțumit din casa lor. (…) Închipuiește-ți o casă parohială cu odăi largi, luminoase; pretutindeni, curățenie exemplară, o grădiniță drăgălașă în față, în fund, ograda mare, care dă într-o livadă minunată. Și totul situat într-o poziție neasemănat de pitorească.” Casa parohială are o arhitectură în stil austriac, cu fronton specific perioadei. Ea este compusă din șapte camere mari și înalte, cu cinci ferestre pe latura de sud, spre biserica-monument, și cu un beci boltit. În toamna anului 2003, la inițiativa și cu efortul financiar al preotului paroh Gabriel Herea, s-a început restaurarea acestei case, fiind reconstituită atmosfera de secol XIX. În vara anului 2007 s-a deschis aici un muzeu, ce își dorește să reconstituie crâmpeie din viața preotului bucovinean din secolul al XIX-lea. Casa adăpostește o bogată colecție etnografico-religioasă, fiind reconstituit interiorul casei parohiale din secolele XVIII – XIX. Sunt expuse fotografii realizate de Leca Morariu la Pătrăuți, în anul 1919, precum și scrisori primite de preotul Constantin Morariu de la importante personalități ale culturii române. Mobilierul cu influențe austriece din secolul al XIX-lea a fost recuperat și restaurat. În primăvara anului 2009, la inițiativa preotului Gabriel Herea, s-a pus piatra de temelie a unui Centru Socio-Cultural amenajat în curtea casei parohiale. Acolo urmează să se amenajeze o sală de mese cu bucătărie pentru pelerini, iar la mansardă vor exista camere pentru odihnă și o bibliotecă. Unicitatea acestor monumente moldave atrage turiști, dar și specialiști ce își vor completa cercetările ce coboară în istorie spre veacurile de aur ale domniei marelui Ștefan cel Mare, numit de către papa Sixtus al IV-lea, în urma victoriei sale de la Vaslui împotriva Imperiului Otoman, ca „Atlet al lui Hristos”.

Surghiunul celor ce vor mai fi rămas prin însăși moartea noastră; și nu doar cea de țară ori ca națiune, de cândva…

Data: 13 ianuarie 2025 by Cezar Adonis Mihalache

În loc să-i acorde un ajutor de stat și să o revigoreze, guvernanții au „relocat” CFR Marfă într-un soi de supapă… Tot cu scop de sinecură, pentru băieții deștepți ce o vor „manageria”, tot ca un sac fără fund pentru alți „băieți”, poate și mai isteți decât cei ce vor conduce pe lefurile de bugetari (de fapt, cert mai descurcăreți), pentru a fura și devaliza până la ultimul șurub, până la ultimul petic de teren. Și, evident, până la ultimul dat în petic al monstruoasei coaliții de guvernări (puteri guvernamentale, corporatiste, multinaționale și selectiv transnaționale, germanice, olandeze, austro-ungurești) având ca scop, nu binele țării, ci sfârtecarea noastră până la punctul în care doar supunerea sau plecarea definitivă să rămână ultimele soluții de ieșire din megapandemia colonizatoare ce ne-a fost pusă jug postdecembrist. În loc să-i aloce dară banii necesari, așa cum fac toate statele cu societățile lor feroviare, guvernanții noștri au mătrășit o altă hoție de predare, șurub cu șurub, clădire cu clădire, spre o nou înființată companie feroviară. Menită nu doar a prelua rostul ca transport de marfă, ci de a-l extinde, sub pretextul nevoii de înnoire, prin relocarea logistică în alte haine pentru a asigura și transporturile feroviare „speciale”. Militare, umanitare, de deservire a axelor de transport logistic în conflictele viitorului imediat de lângă granițele noastre, puncte declanșatoare ale unor războaie cerute, impuse, dirijate de Uniunea Europeană, nu doar pe spuza sărăcirii noastre imediate, ci și prin riscul vărsării de sânge și furnizării de „carne de tun” pentru a justifica grotescul joc, nu cu moartea, căci măcar am scăpa mai ușor, ci a priori cu viața. Într-un schimb „comercial”, căci asta am ajuns noi pentru cei ce ne conduc, și pentru cei ce îi dirijează pe cei ce ne conduc, talere „echilibrate” (ca beneficii pentru ei) ale vieții și ale morții noastre. Ale feluritelor amprente „de carbon”, ca taxe și impozite pentru dreptul de a mai viețui, dar și ale altor „amprente”, ale trecerii dincolo… Care nu va mai fi nici măcar o eliberare… Ci un surghiun al celor rămași prin însăși moartea noastră…

Pentru o altă companie a țării, a trecutului, a istoriei noastre, a devenirii industriale, nu s-au găsit așadar banii… Chipurile pentru că Europa nu ne mai dădea dezlegare pentru acordarea către companii de ajutoare de stat… Nu pentru cele de stat, căci, pentru sprijinirea unor fabrici ale unor companii străine, s-au găsit fonduri, guvernanții dislocând chiar bani grei din bugetele noastre. Și nici justificarea că nu mai puteam trăi în Europa de azi, cu vechile fabrici și companii naționale, cu ajutoare de la stat, nu ține! Pentru că asta au făcut toate statele în Europa. Bașca faptul că nu aveam de ce să cerem voie cuiva! Nu când era vorba despre companiile noastre strategice. Și totuși, în pofida propriilor reglementări de securitate națională, România și-a distrus tocmai o companie din zona securității de transport. O societate de care nu trebuia să se atingă nici un guvernant! Pentru că nu ei au făcut coloșii în România. Ei doar au venit, s-au urcat cu picioarele pe jertfele lui Decembrie ’89 și au început a fura… A fura iar mai apoi a înstrăina…

Pentru CFR Marfă nu au mai fost găsiți banii de salvare… În schimb, a fost patrimonial-hoțește inventată „metoda” transferului de active către o nou înființată companie feroviară: „Carpatica”. Aparent, un macaz spre un nou drum. În realitate o linie înfundată. Pentru că nici nu s-a zvântat cerneala trădării de pe alte și alte hârtii semnate de acești miniștri penali, dimpreună cu prim tartorele hoției, devalizării și înstrăinării, că tocmai activele, destinate chipurile a fi salvate prin inserția în noua societate, au început a fi vândute. Or, cum de s-au putut scoate la mezat activele unei companii practic desființată, și de ce nu au fost ele licitate când aceasta era activă, și putea să-ți patrimonializeze veniturile obținute prin vânzarea de către ea a activelor sale (precum cele vândute acum prin Bursa Română de Mărfuri: Terminalul de trafic combinat de la Suceava, Terminalul de containere de la Buzău, Remiza de locomotive de la Turnu Roșu – Sibiu, spațiul fostei secții regionale a Poliției Transporturi Constanța) nici măcar nu mai ridică semne de întrebare. Ci direct de revoltă. Una ce se așază, acolo, pe șiragul așteptării, împânzind cu deja mult prea multe cruci mămăliga neexplodată de trei decenii până aproape de a ne deveni coliva de mâine…

Și este doar o altă disprețuitoare acțiune a guvernanților deja aproape mutați în birourile de la Budapesta… Și atât de aproape să ne „relocheze” și pe noi, printr-o altă oricând posibilă nemernică trădare a uneia dintre instituțiile ale căror acte „nu pot fi contestate și anulate” (nici măcar de ele însășile, în cazul erorilor capitale, precum CCR -ul în privința alegerilor; și poate nu numai!), atât de aproape să ne transfere sub un „protectorat” al Budapestei prin miniștrii maghiari care au fost puși în fruntea ministerelor de bază ale țării, prin infestarea osaturilor ministeriale cu personaje, nu doar având cetățenie maghiară, dar urând fățiș tot ceea ce este românesc și lăudându-se, deja, „cu bugetul de stat al țării făcut de UDMR”, ba, redactând comunicate despre problemele financiar-fiscale ale României în numele unor purtători de cuvânt și a birourilor de presă ale UDMR -ului… De ce?!… Pentru că… „Atâta s-a putut!”… Așa ni se va spune!… La noi nu s-a putut salva CFR Marfă ca CFR Marfă… La noi nu s-au putut proteja zăcămintele de gaz din Marea Neagră impunând dreptul exclusiv al Statului Român de a decide, ajungând în situația criminală în care acestea vor fi vândute prin austrieci (și a altor resurse, prin toate celelalte neamuri de venetici europeni anti-români) către o companie DE STAT a Germaniei, unde muribunda societate privată de gaz a fost salvată și naționalizată în urmă cu trei ani tocmai printr-un ajutor de stat dat de guvernul de la Berlin, fără a se fi pus problema, la nivelul Uniunii Europene, a ilegalității acelui (și, din nou, nu numai!) ajutor de stat…

Se trezesc lupii bătrâni?! Este vremea! A și venit!

Data: 13 ianuarie 2025 by Zoe Dantes

Într-un Neam de lupi, ce dăinuie pe aceste meleaguri de la începutul lumii, au crescut mulți. Generații după generații, ce au fost nevoite să afle și să învețe supraviețuirea. Au știut vorba apelor, cuvintele pădurii și calea stelelor. Suntem un Neam bătrân, precum Cerurile Sunt. Toți înaintașii noștri, au știut că un neam mai mic, ca să supraviețuiască, are nevoie de minte multă. De inteligență nativă ce te face să pui la îndoială tot ce se întâmplă în jurul tău. Să te întrebi mereu dacă ceea ce auzi, vezi și simți sunt la fel. Când ceva nu se potrivește, știi că acolo e o situație nu prea curată. Înveți să vezi dincolo. Dincolo, poate însemna pentru oricine, altceva. Rațiunea lipsită de emoții este cel mai mare câștig. Azi! Dar ca să ajungă aici, lupii s-au înecat de multe ori în emoții până s-au contopit cu ele. Le-au învins și de asta suportă atât de multe.

Neamul vechi de lupi, a cutezat să trăiască! Continuu! A știut să moară trăind, de atâtea ori, de cât a fost nevoie, ca să renască altul. Mai semeț, mai inteligent, mai frumos! Lupii tineri ai haitei au dus greul. Dar nu s-au lăsat nicicum. Au fost viteji când totul părea pierdut, s-au aruncat în lupte doar când au știut că Cerul a fost de partea lor. A fost suficient. Au învățat de la Cer că ei nu mor, ci „doar se îngroapă-n stele”! Nu orice neam poate asta! Au învățat de la pământ să fie pecetluit ca Neam, cu iubire. Au știut că pot face orice ca să trăiască veșnic. Au înțeles viclenia, șiretenia, perfidia de la mulți din jurul neamului. Unii dintre lupii tineri, și-au însușit toate acestea din urmă și s-au transformat în hiene. Intrând în haită cu blană de lupi. Lupilor tineri le-a fost teamă uneori. Știau că singuri nu pot izbândi. Au fost primăveri binecuvântate, veri cu culori de aur, toamne pline de rod, dar cu siguranță și iernile veneau. Cu furtuni, cu vânt necruțător, cu troiene de zăpadă, cu greutăți neștiute. Poate acum lupii noștri și noi ca Neam trecem prin iarna cea mai grea. Cea a sufletului! Deși afară este soare, primăvara asta este o iluzie! Iarna prin care merg lupii tineri de azi, e anevoiasă! Merg pe cărare și privesc după lupii bătrâni, ce au stat pe margine și doar i-au privit pe cei tineri cum cresc, poate amuzându-se uneori de tinerețea lor, de greșelile lor. Știau că mai devreme sau mai târziu, iarna va veni. Și în pragul ei, al iernii, știau că ei, lupii bătrâni, vor trebui să se ridice și să le arate lupilor tineri cum se trece o astfel de iarnă, în care va trebui să învețe să moară, pentru ca primăvara ce vine să găsească haita întreagă, dar cu mult mai înțeleaptă. Biruitoare! Știau că ei, lupii bătrâni, vor trebui să le arate celor tineri cum te faci iarnă, ca să treci prin ea. Cum să te faci foc, să arzi, să te faci cenușă… cum focul va mistui totul în jur, pentru ca lupii tineri să fie ei însăși Focul! Ca să învingă iarna.

Bătrânii lupi știu că e vremea! A și venit! Se vor ridica în picioare și vor arăta tuturor ce înseamnă să se trezească la viață înțelepciunea, iubirea de Neam, dorința de a ajunge în Veșnicie și mai ales Biruința când totul părea pierdut! Este doar o chestiune de timp! Sau de vreme! Ori de vremuri! Importantă e Calea! Să știi că doar urmându-ți bătrânii, nu poate exista înfrângere! Niciodată! Fiți Vii! În noapte se întâmplă toate. Și cele bune și mai ales cele rele. Cele rele, fac din lumină întuneric. De cele mai multe ori. Astfel vine întunericul peste viața unora dintre noi, deși afară este lumină. Peste sau pentru alții. Pentru cei care sunt în larmă, în zgomot sau între drumuri. Fericiți pentru că sunt în lumină! Fericiți, nu bucuroși! Diferența este enormă, mai ales că fericirea este de multe ori mimată in vârful buzelor. Ca să vadă lumea!

Să nu fim ipocriți, noi cu noi, măcar acum, la început de an! Depinde de fiecare ce vrea să vadă! El sau ea, nu lumea. Nu contează unde ai stat: în întuneric sau lumină! Dacă ești Viu, nu importă unde ai fost silit sau nu, să stai. Nu contează dacă tu ai ales sau ipocrizia oamenilor din jur au făcut lumina sau întunericul. Poți să fii mort în lumină și Viu în întuneric. De ce? Pentru că atunci când ai reușit să traversezi întunericul, în magia zorilor, încep să se vadă chipurile semenilor în sfâșiatul întuneric. Pentru că întotdeauna, de undeva, unde se face lumină, se va trimite întunericul în cealaltă parte. Nu paria că întunericul e întotdeauna rău sau că lumina e întotdeauna bună. Pentru că doar în întunericul ce se scurge, poți auzi apa clocotind în ceainic sau cafetieră. Și în liniștea aceea poți să-ți auzi inima cum bate în ritmul apei ce fierbe. Ești Viu! Vine lumina! Acea Lumină! Nu oricare! Lumină ce umple întunericul într-o splendoare a culorilor ei. Știi că ești Viu! Indiferent că ai stat în întuneric. Lumina și larma te amețesc. Întunericul îți ascute toate simțurile. Nu numai pentru că ajungi să-l cunoști atât de bine, ci și pentru că în fiecare cotlon al lui, ai presărat un strop de lumină din tine. Anul ce a trecut v-a făcut Vii, tocmai pentru că a fost întunecat pentru noi toți. Parcă un an cât patru! De când s-a lăsat întunericul peste noi toți. Dar el, întunericul, ne-a trezit la viață și ne-a transformat din morți în Vii. Ca Neam! Să-i mulțumim anului pentru tot! Unii au fost în lumină! Aveau sau credeau că au totul! Noi, cei din întuneric, știam că este o chestiune de timp doar, ca să treacă. Pentru că cei din lumină aveau doar ceasuri. Pentru noi. Noi avem Timp! Și pentru ei! Suntem Vii!

Lenea lui Pleșu…

Data: 13 ianuarie 2025 by Lucian Ciuchiță

Astăzi, mi-am propus să pătrundem în labirintul leneviei lui Andrei Pleșu, așa cum acesta însuși a recunoscut-o cu o nonșalanță studiată într-o emisiune difuzată pe TVR Cultural, pe 5 martie 2023. Nu e prima oară când acest „mare filozof” îmi lasă impresia că îi lipsește orice urmă de originalitate filozofică – el nu propune gânduri noi, ci doar jonglează cu conceptele și ideile gânditorilor autentici. Despre lene – și despre dedesubturile sale filozofice – a scris cu mult înainte Emil Cioran, în lucrarea sa copleșitoare Pe culmile disperării, analizând-o cu profunzime și claritate, dezvelindu-i valențele existențiale și nihiliste. Pleșu, în schimb, pare să o utilizeze doar ca un decor retoric, o mască sub care își ascunde superficialitatea intelectuală. În fond, în spatele acestei aparente indolențe stă mai degrabă o comoditate de a se mulțumi cu sinecuri și favoruri culturale, un mod de a parazita pe fundalul unei societăți tot mai puțin interesate de cultură, dar impresionată de aparențele erudiției. Acest răsfățat al scenei intelectuale românești își găsește mereu un loc la masa dezbaterilor academice, unde merge ca să își justifice nu doar ideile, ci și titlurile – fie că vorbim de „Minima moralia”, o evidentă preluare din opera lui Adorno, fie de alte idei din patrimoniul cultural occidental. Într-o societate care, în general, nu mai păstrează memoria și unde lectura adevărată este pe cale de dispariție, Pleșu își construiește cu mare grijă o imagine de „mare înțelept”, mizând pe faptul că nimeni nu îi va diseca ideile până la miez.

Observ că Pleșu se sprijină pe acest neant cultural, mizând pe memoria scurtă a poporului și pe decăderea lecturii ca pe un teren fertil pentru propria sa impunere. Cuvintele sale se risipesc în aer, lăsând rareori urme valoroase în scris. Dacă ar fi să evaluăm în mod critic opera sa literară, constatăm că rareori reușește să lase o amprentă care să reziste vremurilor. Iar la umbra sa stă Gabriel Liiceanu, celălalt „mare filozof” al acestor vremuri, alături de care Pleșu și-a construit o carieră, alunecând într-o sinergie de „filozofi oficiali”. Amândoi, într-un fel, se revendică discipoli ai lui Constantin Noica, însă opera lor rămâne una de scribi, mai degrabă notați decât creativi, executanți ai unor idei.

În anul 2015, în cadrul prestigioasei Secții de Filologie și Literatură a Academiei Române, s-a desfășurat o ședință cu aer de confruntare istorică, în care opiniile au fost exprimate cu o intensitate de nestăvilit. În fața colegilor săi, academicianul Nicolae Breban a luat cuvântul și, într-un gest de vehemență aproape teatrală, a argumentat în termeni șocanți. Breban a sugerat că pentru binele culturii române și al țării, Horia Patapievici și Gabriel Liiceanu ar trebui, după spusele sale, „împușcați.” Declarația sa — „Derbedeii ăștia ar trebui împușcați!” – a căzut ca un ciocan asupra unei asistențe împietrite, lăsând un ecou greu în memoria celor de față. Însă ședința aceasta nu poate fi privită în afara contextului complex al relațiilor din mediul intelectual al României postdecembriste. La acest capitol, figura lui Nicolae Pleșiță, omul Securității desemnat să supravegheze și să dirijeze lumea intelectualilor, se afla în penumbră, dar omniprezentă. Pleșiță nu doar că avea acces la viețile și carierele multor oameni de cultură, dar reușea, adesea, să își impună propria viziune prin influență directă. Relația lui Constantin Noica cu Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, mediată de figura lui Pleșiță, reflectă tocmai această dinamică de interferențe și influențe orchestrate. Noica, marele filozof eremit din Păltiniș, a fost rugat chiar de Pleșiță să îi ghideze pe acești tineri aspiranți, să îi inspire și să le ofere o direcție – ceea ce avea să rezulte în Jurnalul de la Păltiniș, o operă controversată, dar fundamentală pentru conturarea unei mitologii a intelectualității române contemporane. Cu un aer de profundă erudiţie, aceştia îşi construiesc prestigiul din colajul de idei şi concepte pe care le împrumută fără scrupule de la adevăraţi creatori, spirite care, din păcate, nu mai sunt printre noi pentru a le proteja moştenirea. Alexandru Dragomir, filozoful retras dar pătrunzător, avea o clasificare simplă, dar necruţătoare, a oamenilor: în cei „mari” – cei care aduc lumii ceva original, esenţial – şi cei „notorii de pomană”, cei care, fără să contribuie cu propria gândire, capătă faimă şi admiraţie prin ecoul operei altora. În această din urmă categorie se află și cei ca G. Liiceanu şi A. Pleşu, care, mai mult decât prin propriile idei, se afirmă prin gândirea celui pe care l-au admirat, dar nu l-au egalat vreodată – Noica, filozoful a cărui moştenire a devenit, pentru unii, o treaptă comodă pe scara notorietăţii.

Am scris cândva despre cei patru călăreți ai apocalipsei culturii române, cu o ironie amară, dar și cu o analiză cât se poate de sinceră a lipsei lor de valoare literară. Am arătat atunci, cu argumente, că în spatele fațadei lor academice și înșelătoare se ascunde un gol de idei proprii, o perpetuă reinterpretare a marilor gânditori care i-au precedat: de la Sartre și Adorno la Cioran, Eliade și Noica. Acești intelectuali își revendică o anvergură culturală pe care, în realitate, nu o posedă. Ei împrumută, citesc și parafrazează, dar rareori dau naștere la ceva realmente original. A publica o carte precum „Din vorbă-n vorbă” e, în cel mai bun caz, o reușită modestă pentru un novice, un jurnalist aspirant la glorie, care încearcă să adune un volum doar de dragul de a-și adăuga o lucrare în bibliografie. Din punct de vedere literar, e o operă pe care ai putea-o compara doar cu exercițiile facile ale unor volume precum De ce iubim femeile de Mircea Cărtărescu sau Suge-o, Ramona de Andrei Ciobanu. Această „literatură” superficială strălucește doar în ochii unui public obișnuit cu textele ușoare și ideile înguste, prea puțin interesat de o profunzime reală.

Și totuși, ce știe să scrie Andrei Pleșu? Se mulțumește cu parabolele după Isus, un exercițiu literar pe care-l strecoară printre pasiunile sale mai „terestre” – cârnații de Pleșcoi, o anume jovialitate grosieră, brânzeturile fermentate, pofta de chef și voia bună, o fascinație pentru romanță și momente frivole. Căci el însuși mărturisește fără ascunzișuri: „Sunt, hélas, lacom, echivoc, ușor de atras spre lejerități de tot soiul… Asta e, vreau-nu-vreau, rețeta mea existențială, tensiunea primejdioasă a destinului meu”. Aceasta este, în profunzime, esența sa. Un spirit oscilând între capricii frivole și aspirații mărețe, dar care nu reușește niciodată să depășească zona sigură a unui joc intelectual. Sub masca unei erudiții pretențioase se ascunde, de fapt, o bufonerie abil disimulată.

Trenduri și trenduri…

Data: 13 ianuarie 2025 by Marin Neacșu

A venit si 2025 și a început așa cum s-a sfârșit bietul ‘24, adică pe brânci, cu aceiași actori, aceleași apucături, obiceiuri, dar un plus de nesimțire și bătaie de joc la adresa cetățeanului. Mulți spun că anul 2025 este anul schimbărilor, a venit Mos Nicolaie, Moș Crăciun, Sfântul Andrei, Sfântul Vasile, o să răsară și sfântul Georgescu, că ne îndreptăm spre o nouă eră, o nouă ordine, se schimbă polii magnetici, polii de putere, se schimbă tot, vine pacea, vine Trump, vine Maica Tereza, sau mai știu eu cine. Stați liniștiți oameni buni, nu vine nimeni, a trecut vremea sfinților, s-a terminat cazanul cu sfinți. Clasa politică românească nu piere. La putere au revenit și vor rămâne aceleași manchine care se laudă că au înțeles mesajul primit la alegeri. Da, mesajul pe care l-au dat românii încă de când a fost oprită Șoșoaca să candideze, a fost: „e ok, puteți face ce vreți cu drepturile noastre, noi nu ne atingem de voi”. Acesta fiind mesajul clar și răspicat, ceea ce a urmat a fost firesc. Aceiași politicieni susținuți de aceleași servicii și justiție pe care s-au sprijinit cu care au format mizerabila tripletă, au dus la limitele suportabilului bătaia de joc la adresa românilor. Nu mai descriu toate manevrele, motivele loviturii de stat care nu s-ar fi putut organiza și desfășura fără acordul, sprijinul și blagoslovirea Licuriciului European. Aud că domnul Georgescu intenționează sau chiar a făcut plângere la C.E.D.O., pentru anularea primului tur. Cum poate fi atât de credul și lipsit de realism un tip care a trăit totuși în sfere înalte și e de presupus că ar mai cunoaște ceva din mersul lumii și legislație? În primul rând C.E.D.O. nu poate da o decizie împotriva celor pentru care lucrează, că doar nu o să creadă cineva că C.E.D.O. este în slujba dreptății. În al doilea rând, C.E.D.O. acceptă doar cazurile care au legătură cu drepturile fundamentale ale omului. Ori domnului Georgescu nu i-a fost încă încălcat niciun drept deci cazul său nici nu va fi primit spre examinare. Doamna Șoșoacă ar avea șanse să îi fie primită o plângere, dar Georgescu încă nu. Asta pentru că tot veni vorba de U.E.

Revenind la cazul Georgescu, câteva întrebări nu pot fi evitate. Este Georgescu „omul” cuiva? De unde are sprijin, din afară sau dinăuntru? Experiența ultimilor 35 de ani de politică, plecând de la Iliescu, continuând cu Băsescu, Antonescu, Năstase, Ponta, Iohannis, Cioloș, Ciucă, Ciolacu, se poate spune că niciunul nu ajungea să candideze și nu erau plasați la butoane dacă nu aveau spatele asigurat, indiferent de cine. Nimeni nu apare din senin, nimeni nu se ridică peste medie la alegeri fără un sprijin. Chiar dacă păpușarii și influențele sau puterea se mai schimbă, regulile rămân aceleași. Iar cei care au contat pe fenomenul Georgescu au contat și pe reacția cetățeanului de jos, a oropsitului care simte ștreangul la gât și cuțitul mângâind osul. Georgescu a fost o surpriză pentru unii, o speranță pentru alții, va deveni o iluzie în curând, pentru că polurile puterii vor cădea la înțelegere. Am mai spus, Georgescu nu corespunde profilului acceptat de marii Păpușari, nu pentru că ar fi suveranist, nu pentru că ar fi putinist, nu pentru că se crede trimisul Domnului, nici pentru că ar avea „legături secrete” cu extratereștrii, ci pentru că dacă ar ajune președinte ar fi imprevizibil, dar mai ales pentru că după atâta încrâncenare în a-l înlătura, numărul celor care îl sprijină și l-ar putea vota, a crescut. Românii au mai trecut printr-o lovitură de stat acum 35 de ani și au fost cât pe ce să strice planurile celor care au organizat-o, când populația era cât pe ce să își impună voința, dar lipsa de experiență, organizare, dar mai ales numărul mare de dușmani externi i-a înfrând. De data aceasta numărul dușmanilor e mai mare, e adevărat, dar românul a mai învâțat ceva, a învățat că nu mai poate avea încredere în nimeni. Asta îl poate salva sau îl poate pierde. Mijloacele de manipulare și propagandă au crescut considerabil, inteligența artificială folosită profesionist, poate să îl facă și pe Toma Necredinciosul să creadă că el este un terorist și să îl determine să își pună capăt zilelor. Prin această prismă, raportul de putere este disproporționat, dar aici nu este vorba doar de soarta Românilor. Românii, încă de pe vremea lui Berthelot au fost caracterizați ca fiind fără reacție : „Lucrul cel mai suprinzător este mentalitatea oamenilor de aici. Nimeni nu încearcă să riposteze. Toată lumea este la pământ… Oamenii cu funcții se gândesc mai ales la propriile interese și aproape deloc la acelea ale țării. Nu-ți vine să crezi ce lașitate domnește peste tot!”. Aceste cuvinte au fost spuse de „francezul cu inimă de român” Henri Mathias Berthelot, cel care a ajutat la dotarea și instruirea armatei române în Primul Război Mondial, deci după 1918 la întoarcerea în Franța. Vi se pare că s-a schimbat ceva de atunci? Bineînțeles că nu. Și atunci cum credeți că se va schimba ceva în 2025?

În plus, iată cum lucrează propaganda „schimbării” pe care o așteaptă nu doar românii, ci și o parte a europenilor sătui de binefacerile globalizării:

Pe data de 30 decembrie 2024 apărea pe un site de știri care se crede activ, un articol în care se spune că un jurnalist britanic, pe numele său Kit Klarenberg, de la un ziar de investigații și teorii de toate felurile, trecând în revistă evenimentele sfârșitului de an din România, ajunge la concluzia că a fost o lovitură de stat și o compară cu cea din ’89, când S.U.A. și Rusia au căzut de acord asupra înlăturării lui Ceaușescu. Autorul articolului din presa românească se întreabă în titlul articolului, cu insidioasă mirare, dacă avem de a face și acuma, cu o „Lovitură de stat dată de N.A.T.O. în România?” Tendențioasă întrebare. Am încercat să dau de articolul respectivului jurnalist, dar nu a fost chip, iar cel care îl citează și interpretează nu dă niciun link. Așa o fi moda la „știrile active”. Dar se pare că „subiectul” unei lovituri de stat dată de N.A.T.O. în România a apărut și în mintea altora. Același jurnal de știri active ne mai trimite către aceeași idee, citând de data asta un un video clip cu un jurnalist american, pe numele său Alex Jones și el mare amator de teorii, care se vede un fel de Baba Vanga, bineînțeles republican, care leagă însă „Lovitura de stat a N.A.T.O.” de încercarea democraților de a împiedica instalarea lui Trump la Casa Albă cu ajutorul românilor, prin amestecul deschis al României în Ucraina, teorie vehiculată și autohton, dar dacă vine de afară, de la americani e altceva, prinde greutate.

Teoriile, ideile, nu sunt noi, nimic nu e nou, dar dacă urmărim firul poveștii constatăm că unii jurnaliști insinuează sau chiar afirmă o lovitură de stat a N.A.T.O. în România, ceea ce ar fi foarte grav, pentru că N.A.T.O. este o organizație militară, dar se bazează pe declarații politice ale unora sau altora sau pe supoziții și opinii personale ale altor jurnaliști sau politicieni, pentru a da impresia că ne aflăm în fața unei certitudini. Este clar că asistăm totodată nu doar la o încercare de intoxicare, ci și la un război, deocamdată al declarațiilor între U.E. și Trump. Poate unii și-au dat seama că suveranismul lui Trump se aplică doar în S.U.A. și au constatat că direcționarea eforturilor militare, politice și economice ale Europei spre și numai spre Ucraina, care s-a dovedit a fi un sac fără fund, a fost o prostie și singurii care au câștigat au fost S.U.A., care a scăpat de toate ciurucurile, Rusia care și-a mărit/recuperat teritoriul și și-a dezvoltat o industrie militară de invidiat și clica coruptă de la conducerea Ucrainei. Europa a pierdut și va pierde cât va merge pe aceeași politică, iar România aproape că nu mai are nimic de pierdut. Suveranitate nu mai are, serviciile secrete sunt găurite, resursele sunt date altora, independența nu mai este nici măcar un deziderat, cine vorbește despre patriotism este ori putinist, ori legionar ori dus cu capul, armata este aproape de perioada Războiului de Independență, dacă păstrăm proporțiile raportului dintre armata României și armatele europene la acel moment și cele de azi, românul este ținut efectiv în sclavie, este exploatat de bănci, de guvern, de grupuri infracționale, de serviciile secrete, orice ieșire din „formație” este taxată, votul este furat, negat și pedepsit, opinia divergentă față de clasa conducătoare este taxată drept răzmeriță și complot, dezastrul economic al guvernelor este pus în spinarea cetățeanului de rând, care este suprataxat, jupuit și furat prin „trenulețe” pentru a coperi găurile și tunurile clasei politice, dar oamenii visează la schimbare, iar media complice guvernanților răspândește această speranță pentru a adormi ultimele tresăriri de conștiință sau zbateri ale pleoapelor.

Ce se mai urmărește prin acest gen de „știri”? Nu e greu de ghicit. Se dorește aruncarea răspunderii loviturii de stat pe spinarea unui organism asupra căruia românii nu pot arunca cu pietre, sau pe care nu îl pot blama, căci nu e așa, ce ne-am face fără NATO și al său articol 5, cu rușii la graniță. Practic se urmărește eliberarea presiunii la adresa serviciilor, guvernului, președinției, C.S.A.T., C.C.R., justiției, U.E., în ceea ce privește anularea, suspendarea alegerilor și tot ce s-a întâmplat și a urmat. Se merge pe ideea că dacă se va ”conveni” că a fost o „lovitură de stat a N.AT.O.” lumea nu va mai comenta, toți ceilalți vor fi absolviți de orice vină, pentru că au executat un ordin N.A.T.O. „Nice try” ar spune un american. Interesant este și faptul că în articolul jurnalistului american, Georgescu este prezentat drept un candidat pro-Putin, deși nu s-a probat nicio legătură între el și putin, dar așa s-a creat legenda și dă bine la rating.

Către ce ne îndreptăm, ce se întrevede în acest an? Părerea mea este că nu urmează nimic nou, dar mai ales nimic bun. Nu poți reclădi, nu poți face schimbări, nu poți face transformări având la bază aceleași planuri, aceiași arhitecți, aceleași principii, aceleași metode, aceeași politică, oricât ai afirma că „ai înțeles mesajul” și se va deschide robinetul cu miere. Se promit măsuri „reparatorii” peste șase luni. Da, s-a ajuns la concluzia că 6 luni sunt suficiente pentru a obișnui mintea românului cu ceea ce i se întâmplă și că va uita că dreptul de vot, de a alege și de a fi ales i-a fost efectiv călcat în picioare. În cinci luni românul va readormi profund, chiar dacă îi vor cânta toate fanfarele lumii la ureche „Deșteaptă-te române!”.

Ne vom păstra în trend.

Simfonia opus nouă în nouă judecători…

Data: 13 ianuarie 2025 by Petru Jipa

De ce simfonie când la noi a fost doar o rupere de coarde, allegro non troppo a fost ca un bumerang ce le-a sărit direct în freză. Allegro fiind partea de început a unei simfonii care este cumva mai vivace. Da, a fost atât de vivace că au fost nevoiți să trimită alegătorii acasă din fața urnelor, ceea ce înseamnă că au fost urniți rapid pe un fundal becar. Dar e greu să treci prin măreția dreptului care de fapt este stâng. Vorba marelui poet Ion Barbu: melc nătâng, melc nătâng, ai pornit cu cornul stâng. Dar ce mai reprezintă democrația? Ea trebuie să fie esența unei lumi drepte, dar când am realizat că 9 oameni au schimbat soarta unei țări, m-am gândit: de câți oameni a fost nevoie pentru a distruge democrația în lume? Dar în ce formă de guvernare suntem noi, pentru că: democrația este forma de guvernare în care supremația aparține poporului. Democrația sclavagistă este un tip de democrație în care puterea era exercitată de stăpânii de sclavi. Democrația sovietică (sau socialistă) este forma superioară de organizare a statului (realizată în U.R.S.S.), în care puterea aparține poporului muncitor care și-o exercită prin Sovietele de deputați; ea îndeplinește funcțiile dictaturii proletariatului, conducând masele muncitoare în lupta pentru construirea comunismului. Democrație populară este forma de organizare a statului apărută într-o serie de țări din Europa și din Asia în urma victoriilor istorice ale Uniunii Sovietice în cel de-al doilea război mondial și a mișcării de eliberare a poporului; ea îndeplinește funcțiile dictaturii proletariatului în perioada de trecere de la capitalism la socialism. Democrație burgheză (sau capitalistă) este forma de organizare a statului în care parlamentarismul constituie o acoperire a dominației clasei capitaliste asupra oamenilor muncii. Democrație internă de partid este un principiu organizatoric al partidelor comuniste și muncitorești care asigură dreptul masei membrilor de partid de a participa efectiv la rezolvarea tuturor problemelor în legătură cu politica partidului și cu viața de partid, de a alege organele de conducere și de a controla activitatea lor, de a desfășura larg critica și autocritica și contribuie la întărirea legăturii partidului cu masele; el este o parte componentă a centralismului democratic. Democrație economică este democrația care presupune participarea sistematică directă sau prin reprezentanți (inclusiv manageri), liber și expres aleși ai poporului, la conducerea și realizarea procesului de producție, repartiție și schimb la toate nivelurile economiei. Noi unde ne aflăm în această schemă?

În general, în majoritatea țărilor democratice, președintele este ales prin vot popular sau de către un organism legislativ, nu de către judecători. Judecătorii Curții Constituționale au rolul de a interpreta și aplica legea, asigurându-se că acțiunile guvernului respectă constituția, dar nu au autoritatea de a numi președintele. Există, totuși, excepții sau situații specifice în care judecătorii pot avea un rol în validarea alegerilor sau în soluționarea disputelor legate de acestea, dar numirea directă a președintelui de către judecători nu este o practică obișnuită în democrațiile consolidate. Excepțiile în care judecătorii pot avea un rol în procesul electoral sau în numirea președintelui variază în funcție de sistemul juridic și constituțional al fiecărei țări. În unele țări, Curtea Constituțională sau o instanță similară poate fi responsabilă pentru validarea rezultatelor alegerilor. Dacă există contestații sau dispute legate de alegeri, judecătorii pot decide asupra legalității acestora. Dacă se constată că procesul electoral nu a respectat normele legale sau constituționale, judecătorii pot interveni pentru a anula rezultatele alegerilor sau pentru a ordona repetarea acestora. La noi au validat turul întâi, apoi au spus că nu a fost bine nici acela. Judecătorii pot fi implicați în evaluarea legalității candidaturilor pentru funcția de președinte, asigurându-se că toți candidații îndeplinesc cerințele legale. În cazul în care un candidat contestă rezultatul alegerilor sau legalitatea procesului electoral, instanțele pot fi solicitate să decidă asupra acestor contestații. În anumite situații de criză politică sau de tranziție, judecătorii pot juca un rol în stabilirea unui guvern provizoriu sau în organizarea de alegeri anticipate, dar acest lucru depinde de contextul specific și de reglementările legale.

Aceste excepții nu înseamnă că judecătorii numesc direct președintele, ci că au un rol în asigurarea respectării legii și a procesului democratic. Fiecare țară are propriile sale reglementări și practici în acest sens. Da, au existat cazuri în istorie în care instanțele judecătorești, inclusiv curțile constituționale, au avut un rol important în procesele electorale sau în numirea liderilor. Iată câteva exemple notabile. Statele Unite ale Americii (2000): Cazul Bush v. Gore este unul dintre cele mai cunoscute exemple. Curtea Supremă a Statelor Unite a intervenit în procesul electoral din 2000, care a fost extrem de contestat, în special în Florida. Curtea a decis să oprească recenzarea voturilor, ceea ce a dus la menținerea rezultatelor inițiale care l-au declarat pe George W. Bush câștigător. Această decizie a fost o lovitură majoră asupra alegerilor și a fost criticată pentru influența sa asupra democrației. În alegerile prezidențiale din 2006, Curtea Electorală Federală a Mexicului a avut un rol important în validarea rezultatelor. Candidatul Andrés Manuel López Obrador a contestat rezultatul alegerilor, dar Curtea a confirmat victoria lui Felipe Calderón. Aceasta a dus la proteste masive, dar Curtea a menținut decizia sa. În Italia, Curtea Constituțională a avut un rol în stabilirea legalității guvernului condus de Silvio Berlusconi. În 2011, Curtea a declarat că unele legi adoptate de guvernul Berlusconi erau neconstituționale, ceea ce a dus la o criză politică și, în cele din urmă, la demisia lui Berlusconi. Curtea Constituțională a Coreei de Sud a confirmat destituirea președintelui Park Geun-hye în urma unui scandal de corupție. Aceasta a fost o decizie istorică care a dus la alegeri anticipate și la alegerea unui nou președinte. Dar să nu fim triști, medalierea cu „Medal of Freedom” pentru Soros și doamna Clinton mi-a adus aminte cu plecarea trupelor din Kabul, Afganistan. Întâi au arborat steagul curcubeu, apoi au plecat. Să fie pace!

Justiţia nu poate aresta „Credinţa Legionară“!

Data: 12 ianuarie 2025 by Redacția

Domnule Procuror General al României, vă invit să luaţi act de existenţa „Credinţei legionare“ – credinţa în Dumnezeu unită cu dragostea de Neamul românesc – așa cum a fost mărturisită de peste un milion de martiri legionari, adepţi ai acesteia. Totodată „Credinţa legionară“ a fost, este și va fi rostită, prin textul Jurământului solemn, de sute de mii de demnitari publici, de magistraţi (inclusiv de d-voastră), de militari, de poliţiști, de jandarmi și de angajaţi ai structurilor de informaţii ale Statului român, precum și de milioane de ostași – eroi ai Neamului românesc – care au luptat jertfelnic pentru apărarea spaţiului vital al Poporului român și a credinţei strămoșești. De aceea, înainte de a inculpa compulsiv vreo zece milioane de români pentru Credinţa lor „legionară“ prin propuneri legislative ilegale și anticonstituţionale, vă invit să reanalizaţi în temeiul legii Plângerile penale formulate de subsemnatul către P.I.C.C.J. și P.C.A. București. Originea răului trebuie tăiată din rădăcini. Apologia crimelor pe motive etnico-religioase este expusă și justificată în Cartea Sfântă și nicidecum în cartea Pentru legionari. Parchetul General are obligaţia să aplice urgent prevederile legale ale O.U.G. 31/2002 în legătură cu acea carte denumită Tanakh sau Vechiul Testament. Vă invit să aflaţi că nu am găsit în Pentru legionari ceea ce am citit în Biblia iudaică: texte explicite care instigă la ura interetnică și interrasială, violenţe extremiste precum și crime genocidare săvârșite în numele Dumnezeului lui Israel. O analiză-sintetizată a teologiei comparate demonstrează că Iudaismul și Legionarismul au la bază ideologii etnico-religioase similare, utilizate de două tipuri de neamuri segregate ca rase separate chiar în Tanakh și Talmud: rasa „poporului ales“ vs. celelalte neamuri. Mai mult, rabini contemporani au definit poporul ales ca fiind o „specie separată“. În Tanakh am identificat cheia urii împotriva credinţei românilor.

În 21 decembrie 2024, cu mâna pe textele criminale din Tanakh, șeful Cultului mozaic, deputatul neales Silviu Vexler, a jurat solemn în Parlament: „B’ezrat HaShem. Am Israel Chai!“ (Cu ajutorul lui Dumnezeu. Poporul lui Israel trăiește!). Un exemplu flagrant de intoleranţă etnico-religioasă.

În data de 20 decembrie 2024, pe pagina oficială a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie aţi publicat un Comunicat intitulat „Declarația procurorului general Alex Florența cu privire la recrudescența în spațiul public a unor manifestări caracterizate prin discurs instigator la violență, ură sau discriminare“. Un procuror al anului 2024 propune arestarea tuturor românilor pentru manifestarea credinţei lor religioase? Credinţa în Dumnezeu unită cu dragostea de Neam va fi infracţiune, în viziunea Parchetului General condus de Alex Florin Florenţa? Niciodată. Sunteţi obligat imperativ la îndeplinirea mandatului limitativ de procuror numit în funcţie și nicidecum ales de Popor. Potrivit Constituţiei, iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Demersul domniei voastre este anarhie neconstituţională. Pagina oficială a Ministerului Public vă interzice explicit: „Procurorul nu are competenţă legislativă“. Aspectele ilegale comise de domnia voastră vor fi analizate de organele judiciare competente.

Fiind un cercetător documentat al Istoriei românilor de după 1918, am identificat – în Comunicatul d-voastră – elemente antidemocratice caracteristice regimurilor totalitare și criminale instituite de dictatorii Carol al II lea și Ion Antonescu, precum și de regimul bolșevic urmat de socialismul-naţionalist al dictatorului Nicolae Ceaușescu. Sub pretextul apărării democraţiei, indivizi bolnavi de putere au comandat, în noaptea de 21/22 septembrie 1939, împușcarea de către jandarmi a 252 de români legionari din lagăre și închisori, ale căror cadavre au fost expuse pe străzile orașelor României. Regizată de S.S.I., așa zisa Rebeliune legionară din ianuarie 1941 s-a soldat cu masacrarea a 300 de legionari, percheziţii violente în peste 30.000 de case ale românilor și condamnarea a peste 10.000 de legionari. Data cabalistică de 14/15 mai a anului 1948, rămâne în istoria României ca Noaptea Sfântului Bartolomeu când, peste 15.000 de tineri au fost arestaţi de autorităţile bolșevice pentru vina de a fi români. Au urmat sute de mii de arestări și anchete inumane finalizate cu executarea cumulată a milioane de ani de temniţă grea și cu zeci de mii de români asasinaţi în închisorile comuniste. Acești români, condamnaţi sub pretexul că sunt legionari, clamau credinţa în Dumnezeu și dragostea de Neamul lor cel românesc. O șapcă verde purtată pe cap, o fotografie de-a lui Corneliu Zelea Codreanu în buzunarul cămășii sau o carte legionară din biblioteca personală au fost tot atâtea pretexte răzbunătoare pentru a arunca în pușcărie pentru zeci de ani fiecare, sute de mii de români nevinovaţi din punct de vedere juridic. Aici vă doriţi să întoarceţi ceasul istoriei?

Tribunalele Poporului, în fapt găști genocidare ale unor alogeni răzbunători, au devenit adevărate laboratoare de exterminare a etnicilor români iar temniţele s-au transformat în abatoare umane. În iunie 1990, comunistul cu faţă umană Ion Iliescu instiga hoardele întunericului care prin violenţe au exterminat manifestanţii din Piaţa Universităţii, catalogaţi ca „elemente legionare“: 1.024 arestări ilegale, 746 răniți, 3.500 oameni bătuți, 1.466 cartușe trase de criminalii instituţionalizaţi.

În 6 decembrie 2024, România a fost aruncată din starea de drept în starea de forţă, prin imixtiunea brutală și ilegală în actul legislativ și în procesul electoral în derulare a unor înalţi magistraţi, susţinuţi de o minoritate infracţională de politicieni. Nicidecum de așa zișii legionari „înviaţi“ subit în laboratoarele Oligarhiei. Neamul românesc somează Justiţia să intre în legalitatea constituţională.

Dacă veţi interzice „Trăiască Legiunea și Căpitanul“, va urma „Hasta la victoria siempre!“.

Cu nădejde în biruinţa Neamului românesc!

O scrioasre deschisă de teolog Vasilică Militaru

Religia sau nevoia stringentă a omului de Transcendent: Elemente de filosofia religiei (1)

Data: 12 ianuarie 2025 by George Petrovai

I. Homo religiosus – Lunga experiență religioasă a omului (de la primii fiori moral-spirituali și până în clipa de față), ca și rolul de prim rang al religiei în istoria omenirii, conferă definiției „Omul este singurul animal religios”, una din nenumăratele definiții date acestui căutător mereu neliniștit, o mult mai mare consistență decât bășcălioasa „Omul este singurul biped fără pene”. Dar ce se înțelege prin experiență? În tratatul Filosofia religiei (Editura Cartea Creștină, Oradea, 1999), Norman L. Geisler ne înștiințează că „Experiența este starea de conștiență a unui individ când își dă seama că ceva este altceva decât sine, indiferent dacă este sau nu cu adevărat altceva”. Pornind de la această definiție și de la cele două niveluri ale conștienței (primară sau elementar-nereflexivă și secundară sau conștiența de-a fi conștient), prin experiența religioasă (se are în vedere experiența primară în general, opusă celei religioase particulare) trebuie să se înțeleagă conștiența transcendenței în dublu sens: mai întâi ca proces logico-intuitiv de depășire a limitelor umane (transcendere în sine), apoi ca obiect al respectivei experiențe (Transcendentul).

Esențial în filosofia religiei este Transcendentul, al doilea aspect al transcendenței. Cu precizarea că Transcendentul nu numai că este o noțiune mai largă, mai generală și mai puțin specifică decât conceptul creștin de Dumnezeu, în sfera Transcendentului intrând Brahma hinduiștilor, Nirvana budiștilor, Dao daoiștilor, Daimonul platonician, Primul Motor aristotelic, Unul plotinian, Totul lui Friedrich Schleiermacher, Noumen-ul lui Rudolf Otto sau Existența dincolo de existență a lui Paul Tillich, dar că el poate fi exprimat și prin mai multe dimensiuni: poate fi „sus” sau „în adâncime”, după cum poate fi gândit ca „originea” transcendentă sau „țelul” transcendent al experienței religioase a cuiva. Vasăzică, transcendentul (la modul general) înseamnă concomitența a două lucruri: în primul rând, ceva este transcendent dacă reprezintă mai mult decât conștiența imediată (subconștientul, eul transcendent, noumen-ul kantian, acel ceva mai mult decât ceea ce izbutim să știm din experiență, așa cum întregul este mai mare ca părțile sale componente, cum un cuvânt spune mai mult decât literele ce-l alcătuiesc sau cum tabloul, ca unitate conceptual-artistică, exprimă cu mult mai mult decât desenul și culoarea); în al doilea rând, ceva este transcendent în sens religios, ne spune Norman L. Geisler, „dacă despre el se crede că are caracter ultim” (acel „Maxim” în fața căruia omul nu mai simte trebuința de „mai mult” și „mai mare”, acel „Dincolo” în spatele căruia omul nu caută alți „dincolo” sau, așa cum susține Paul Tillich, „acel Ultim față de care omul se angajează în ultimă instanță”).

Transcendentul a fost conceptualizat și exprimat în diverse moduri de către cei care cred că el are o realitate proprie, situată dincolo de omenesc: Universul sau Totul (Schleiermacher), Noumenul sau Sfântul (Otto), Cu totul altul (Kirkegaard), Ființa însăși sau Ființa dincolo de fire (Tillich), Eul transcendental (Peter Koestenbaum), precum și cu alte multe realități personale și impersonale de natură deistă, panteistă sau panenteistă. În schimb, cei care-i neagă existența obiectivă, dar adesea admit că credința în realitatea Transcendentului stă la baza religiei, cel puțin în parte îl identifică pe acesta cu subconștientul individului (William James), subconștientul colectiv al oamenilor (Carl Jung), proiecția imaginației omului (Ludwig Feuerbach), planul omului de a deveni cauză în sine (Jean-Paul Sartre), obiectul iluzoriu al unei psihoze universale (Sigmund Freud), sinele ideal al omului (Erich Fromm) etc. Nu doar atât, căci în decursul istoriei umane, ne înștiințează Geisler, au fost elaborate șapte tipuri principale de transcendență religioasă:

a) Transcendența spre Început

În opinia lui Mircea Eliade, direcția înapoi (spre origini) pentru a ajunge la transcendent a fost însușirea caracteristică a omului primitiv sau preliterat (anterior inventării scrisului). Transcendentul lui Eliade este Sacrul, iar lumea aceasta constituie profanul. Fiind întotdeauna opusă profanului, manifestarea Sacrului este numită de către savantul român hierofanie, ceea ce înseamnă „Cu totul Altceva” decât lumea profană. Timpul mitic al omului preliterat este continuu, dar el poate fi făcut prezent prin ritual, astfel că, prin intermediul ritualului, timpul religios devine prezent, ciclic și periodic, iar participantul  – prin reactualizarea ritualică a creației sau mitul eternei reîntoarceri – ajunge contemporan cu timpul originii, adică un fel de prezent etern. Eliade ne asigură că acest mit al eternei reîntoarceri, care ilustrează dorul omului religios din vechime de transcendența retrospectivă, „Nu este pentru el o evadare în lumea visurilor, ci o întoarcere în lumea reală, în lumea originară”. Atâta doar, ne avertizează Geisler, că dacă transcendența religioasă ar fi singura cale de transcendere, nu numai că „puțini oameni, în afară de preliterați, ar fi fost religioși”, dar filosofia greacă ar fi trebuit să pună capăt religiei mitice. Când colo, ea a fost începutul unei noi dimensiuni a transcendenței, asta deoarece filosofii antici greci se arătau foarte interesați de originile lumii. Însă, prin modificarea miturilor pe care le-au moștenit (le-au privit rațional și cu detașare, nicidecum emoțional sau prin implicare personală), „ei au înlocuit cosmogonia cu cosmologia”.

b) Transcendența în Sus

Este adevărat că, prin părăsirea lumii de umbre și ascensiunea spre lumea formelor pure, prima tendință de transcendere în sus se înregistrează la Platon. Dar transcendența verticală a lui Plotin va deveni nu doar mai clară, ci și „explicit religioasă”. Într-adevăr, căci fondatorul neoplatonismului a făcut din Unitatea supremă a lui Platon acel Unu din care toate lucrurile izvorăsc și toate se întorc înapoi la el. De fapt, în ordinea lor descendentă spre o mai mare multiplicitate (Materia, cea mai multiplă dintre toate, este locul unde unitatea atinge ultima stare dinaintea haosului), emanațiile formează cu Unul o triplicitate a unității, astfel că, după unitatea primară (Unul) urmează unitatea secundară (Unul-Mai Mulți sau Unul-ființă), numită de gânditor Nous sau Intelect (are caracteristicile Intelectului aristotelic), și unitatea terțiară (Unul-și-Mai Mulți sau concomitentul Unu și Multiplu), pe care Plotin o numește Sufletul Lumii și care are toate însușirile stoicului Suflet al lumii. Prima mișcare plotiniană este descendentă – dinspre unitate spre multiplicitate. Cum spuneam, Materia constituie capătul de jos al lanțului emanației, respectiv nivelul unde „se stinge întregul proces al emanației dinspre simplitatea absolută (Unul)” (N. Geisler). În plus, ne spune Plotin, cu cât emanația se întinde mai mult în jos, iar în acest mod se situează mai departe de unitate, cu atât crește mai mult multiplicitatea și scade realitatea, căci îndepărtarea de unitate, fatalmente duce la o corespunzătoare îndepărtare de realitate. Iată motivul pentru care jos de tot, ceea ce este totuna cu lumea obișnuită, omul se confruntă cu răul generat de o multiplicitate aproape totală și o lipsă de realitate aproape completă, rău căruia Plotin îi spune Materie sau Neființă. În contact cu răul material, se contaminează partea inferioară a sufletului omenesc. Dar, prin urcare spre o unitate din ce în ce mai înaltă, mai exact până la contopirea cu cel Suprem, sufletul are posibilitatea să se purifice. Și astfel, nesatisfăcuți de multiplicitatea răului, oamenii au șansa celei de-a doua mișcări plotiniene – mișcarea de reîntoarcere în sus, o mișcare spre înlăuntru, adică diametral opusă celei de la unitate spre multiplicitate, care este în jos și înspre afară. Primul pas al transcendenței verticale este trecerea de la simțuri, unde omul este preocupat de toate, la intelect sau unitatea imediată a sufletului, numită Nous, unde – în pofida faptului că cunoscătorul devine identic cu cunoscutul – încă persistă multiplicitatea de Forme sau Idei, prin care lucrurile sunt cunoscute. De-abia prin pasul următor, care face trecerea de la intelect la intuitiv, sufletul are intuiția Simplității absolute: aflat singur în fața celui Singur („Supremul nu este cunoscut pe cale intelectuală”), el trebuie să se contopească cu cel Suprem și să devină una cu El, așa încât centrul să coincidă cu Centrul. Altfel spus, transcendența verticală a omului se înfăptuiește doar atunci când este atins Vârful piramidei, „unde multele existențe se întâlnesc într-un izvor absolut simplu al întregii Existențe”. Și iată cum prin Plotin „raționalismul grec s-a depășit pe sine, a depășit rațiunea și s-a întors la rădăcinile sale religioase” (N. Geisler). Dar la Plotin nu mai există mituri, așa că nu se merge spre Început printr-o transcendență retrospectivă, ci spe Vârf prin una verticală. În plus, transcendența plotiniană nefiind supranaturală, creștinii neoplatonici (Augustin, de plidă) cu greu vor izbuti să o împace cu harul divin…

c) Transcendența spre Dincolo sau în Afară

În transcenderea spre exterior, la modul cel mai general numită „Dincolo” sau „Afară”, omul religios se străduiește să treacă dincolo de limitele experienței umane, unde simte că se află Dumnezeu sau Transcendentul. Dar cum misticii nu și-au precizat întotdeauna direcția transcendenței lor în sus, iată motivul pentru care Maestrul Eckhart (aprox. 1260-1327) L-a conceput pe Dumnezeu ca „sfera infinită al cărei centru este oriunde și a cărei circumferință nu este niciunde”, adică Realitatea către care, din orice centru, omul poate transcende în afară și în toate direcțiile, fără ca vreodată să poată atinge vreo limită. Da, căci Dumnezeu situându-Se la circumferința infinită a vieții, ca să poată ajunge la El, omul trebuie să iasă în mod stăruitor-transcendent în afara sa. Un veac mai târziu (1401-1464), Nicolaus Cusanus Îl va descrie pe Dumnezeu în chip asemănător: „Cel mai mare cerc posibil, cu cea mai mică curbură posibilă”, definiție din care rezultă, pe de o parte, că cercul de dimensiune infinită este o linie dreaptă sau că cercul infinit este identic cu linia dreaptă (maximul de drept este totuna cu minimul de curb), iar pe de altă parte că, fiind Dumnezeu „coincidența contrariilor”, transcenderea în afară sau spre circumferință este, în același timp, una în interior (spre centru). Altfel spus, că „Dincolo” este totodată „Înăuntru”. Dar dacă filosofii greci căutau „realitatea logosului în mythos” (Geisler), în dorința de-a ajunge la un adevăr ontologic, gânditorii contemporani (ex. Rudolf Bultmann) se arată preocupați de realitatea situată dincolo de mit, de unde și reacția împotriva Dumnezeului de „acolo sus” sau de „acolo afară”. De pildă, susținând că întreaga concepție despre lume din Noul Testament este mitologică, Bultmann va pleda pentru demitologizarea chiar și a conceptului de transcendență verticală. Asta deoarece, ne spune gânditorul german, „a demitologiza înseamnă a respinge nu Scriptura sau mesajul creștin ca un întreg, ci concepția despre lume a Scripturii”. Adică o demitologizare care nu are ca scop să ajusteze textele biblice tradiționale și prin aceasta să facă religia „mai acceptabilă omului modern”, ci să-i arate acestuia mai clar ce este credința creștină. Cum demitologizarea propusă de Bultmann nu este altceva decât combaterea obiectivării susținută/implicată de mitologie, fapt care evidențiază că procesul este într-o oarecare măsură „reversul raționalizării grecești” și că știința modernă poate fi tot atât de vinovată ca și mitologia antică, ea (demitologizarea) nu poate fi înțeleasă ca o negare a întregii transcendențe, chiar dacă, în lumina noilor descoperiri științifice, este un nonsens să se vorbească de „sus” și „jos” în Univers: Există un Dumnezeu sau un Transcendent, El există într-un sens independent de om, dar nicidecum nu există „acolo sus”!

Dacă așa stau lucrurile cum afirmă cugetătorul german, atunci în ce direcție trebuie să transceandă omul pentru ca El să poată fi găsit? În răspunsul său de bun creștin, Bultmann  pledează în favoarea transcendenței escatologice: Întrucât Dumnezeu S-a revelat oamenilor prin Fiul Său întrupat, „a devenit din ce în ce mai clar că așteptarea și speranța escatologică sunt miezul întregii propovăduiri din Noul Testament” și că „modul cum este gândită de Iisus Împărăția lui Dumnezeu este escatologic”. Prin urmare, în escatologia Noului Testament, filosoful german nu descoperă numai ideea de transcendență ca atare, ci și importanța transcendenței lui Dumnezeu, „acel Dumnezeu care nu se află niciodată prezent ca un fenomen familiar, ci este mereu Dumnezeul care vine, care este acoperit sub vălul viitorului necunoscut”.

Se poate spune că, aidoma transcendenței retrospective, care – așa cum am arătat – a fost depășită de raționalismul neoplatonic, tot astfel demitologizarea face ca transcendența verticală să fie respinsă de unii cugetători moderni.