Din nou datori; mai datori…

În primăvara lui 1989, Nicolae Ceauşescu a anunţat că România şi-a încheiat plata datoriei şi nu mai este nimănui datoare Mai mult, Ceauşescu a făcut să se voteze o lege prin care i se interzicea guvernului român să mai apeleze la credite străine, să se îndatoreze, aşadar. Totul având drept scop să ferească ţara, în viitor, de riscurile pe care cu atâtea sacrificii le-a înfruntat în anii ’80, anii atât de cumpliţi pentru noi toţi, când Ceauşescu, somat de creditori, a angajat societatea românească în cursa contracronometru de plată a datoriilor. Mi-aduc bine aminte de tonul cu care “Europa liberă” a comentat, la început, această situaţie : ni se prevedea un faliment total, falimentul unor neputincioşi, al unor prăpădiţi care au contractat, cu inconştienţă, datorii peste puterile lor de a le returna! Iar faptul că paralel cu plata datoriilor se continuau giganticele investiţii – canale de navigaţie, centrală atomică, metrou, noul centru civic, hidrocentrale, etc. – părea dovada certă a nebuniei megalomane a lui Ceauşescu şi a laşităţii noastre că îl suportăm!

Prin anii ’87 – ’88, tonul “Europei Libere” a devenit altul: i se reproşa acum lui Ceauşescu nu incapacitatea economiei româneşti de a-şi plăti cheltuielile, ci i se reproşa însuşi faptul că ne plătim datoriile, căci aceasta ar fi fost o mare prostie, zicea alde d-l Orăscu, doar toate celelalte ţări trăiesc bine mersi fără să-şi achite creditele primite, ci numai dobânzile.

Am constatat astfel, cu mare uimire, că, în loc să fie apreciată ca un act de corectitudine, plata datoriilor înfuria anumite persoane sau instituţii, stârnea comentariile cele mai înveninate. Ca persoană care am fost crescut în teama de a nu rămâne cuiva dator, n-am prea înţeles, la început, această ciudată atitudine. Mai apoi, cugetând oareşicât, am înţeles un adevăr simplu despre cei care trăiesc din a-i împrumuta pe alţii, despre cei care trăiesc din câştigul astfel realizat, adică cămătarii : bancherii te împrumută nu ca să le restitui cât mai repede banii, ci ca să le rămâi la nesfârşit dator, plătindu-le cu regularitate numai dobânzile.

Drept care mă întreb cu maximă ingenuitate : ce s-ar întâmpla cu finanţele mondiale dacă toate ţările ar proceda cum a procedat România în primăvara anului 1989? Să ne imaginăm că toţi datornicii şi-ar plăti datoriile şi ar hotărî, prin lege, să nu mai facă alte datorii! În ce s-ar transforma sumele imense ce s-ar aduna astfel în depozitele băncilor dacă nimeni nu va mai apela la bănci, să se împrumute ! În ce altceva decât în mari grămezi de hârtie i-nu-tilă?! Cu alte cuvinte, România devenise, în primăvara anului 1989, o mare primejdie pentru finanţele mondiale, pentru cei dedulciţi la traiul din camătă, trai nemuncit! Primejdia constând în puterea exemplului, a forţei de contagiune pe care ar fi putut-o avea “modelul românesc”!

Mi-am dat seama de asta şi din înverşunarea deplasată cu care, pe atunci, “Europa liberă” și “Vocea Americii” aveau să comenteze momentul eliberării României de povara datoriilor externe. Nimeni, în Occident nu s-a grăbit să ne felicite. Dimpotrivă! Iar când Ceauşescu şi-a exprimat dorinţa, dar şi putinţa ca România să iasă pe piaţa de credite, acordând împrumuturi cu o dobândă mult mai mică decât cea îndeobşte practicată, pentru a dovedi astfel umanismul societăţii pe care o reprezenta, mi-am dat seama, cutremurat, că Nicolae Ceauşescu, şi-a semnat sentinţa de condamnare la moarte! Cred că acest gest, de sfidare şi de demascare a marii finanţe mondiale, a dus cel mai mult la acea concertare de forţe care au reuşit, profitând de generozitatea şi puterea de sacrificiu a tineretului român, nu numai să-l dea jos pe Ceauşescu de la putere, dar să-l şi pedepsească personal, fizic, pentru insolenţa sa.

Cu consecinţa, “firească”, a revenirii României, cuminţită, în rândurile ţărilor îndatorate până la gât marii finanţe, dând astfel putere de contagiune altui exemplu : cine va mai încerca vreodată, în Europa de Est sau în Africa, în America Latină sau în Asia săprocedeze ca Nicolae Ceauşescu, ca el o s-opăţească! Tare aş fi curios să ştiu cât a costat această debarcare a lui Ceauşescu! KGB-ul, la ale cărui servicii a apelat marea finanţa mondială, este o instituţie serioasă, care ţine la preţ! La fel şi celelalte. Mai puţin securitatea română, care, bucşită cum era cu imbecili la toate nivelurile sale, nu este exclus să-şi fi dat concursul pe gratis, din patriotism, convinsă că se pune în slujba poporului român!

Astfel că suveranitatea noastră naţională, de care se umflă-n piept Constituţia română încă de la primele rânduri, în curând va fi, cu concursul senin al Parlamentului României, numai vorbe în vânt!

Va fi cel mai trist neadevăr din câte neadevăruri cuprinde Constituţia României, săraca!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*