Românii de pe facebook au vocație la poezie… Mărioara Flaiș, coautoare a volumului „Rugă fără sfârșit”, scrie cu dragoste și credință versuri purificatoare

Mi-am făcut bunul obicei  ca uneori să mă aventurez pe căi nemaibătute prin relieful liric al rețelelor de socializare în căutarea unor suflete de poeți pe care să îi pun în cronică și să îi supun admirației publice, trăind  un sentiment de revelație, precum pasionații de frumusețile mirifice ale naturii atunci când, pornind în căutarea unei specii rare, ascunse privirilor, și, luând la pas cele mai greu accesibile zone montane, descoperă acea minunăție firavă și suavă a dumnezeirii vegetale: floarea de colț, (sau floarea-reginei, cum se mai cheamă).

În ultima vreme, e drept, nu am mai izbutit să pornesc în astfel de escapade, confiscat fiind de nu puținele preocupări în cronofagul domeniu al culturii, artelor, publicisticii… Dar mi-am promis să reiau acest obicei, mai ales că în ultimul timp m-am dedicat editării mai multor volume de poezie publicate de editura Națiunea, între care, recent,  ”Rugă fără sfârșit – cel mai lung poem colectiv pentru Cartea Recordurilor”, cu 31 de co-autori din rețeaua facebook reunuiți pe pagina cu același nume, dedicată proiectului inedit pe care l-am lansat anul trecut și care a trecut de nesperatul, de incredibilul număr de 26.000 de strofe.

Și astfel, fără a mai fi nevoie să mă deplasez  fără ghid pe itinerarii virtuale necunoscute, beneficiez de facilitatea de a putea să scriu despre prietenii mei rugiști, co-poeți și confrați întru îndrăznețul proiect liric unic în lume, cei mai mulţi fiind la prima apariţie publicistică, acum reuniți frățește în comuniunea unei cărți frumoase și speciale în peisajul litear românesc.

Între minunații creatori din cadrul ineditului nostru atelier literar on line dedicat catrenelor pentru nesfîrșitul poem colectiv, sfioasă, discretă, tainică, misterioasă și delicată ca o floare de colț (acest frumos nume de ”useriță” este folosit de către o altă minunată poetă și colegă de grup despre care voi scrie în curând) o aflăm și pe Mărioara Flaiș din Mănăstirea Humorului, județul Suceava, care, iată ce spune despre sine într-un carten tipic pentru ”Rugă”, începând obligatoriu cu predicatul ”sunt”, conform regulei validării strofelor:

,,Sunt un pod peste râu
Către tine mereu,
Pe nimic sprijinit,
Doar pe sufletul meu… “

Confirm, poeta Mărioara Flaiș este, întradevăr, ca un pod viu, aparent fragil și ușor, dar numai ea știe cât de complicat, de încărcat, de încordat, deși pare o construcție nesofisticată, fără structuri inginerești atent proiectate, dar dovedinsu-se o punte sigură, deși  mișcătoare, vie fiind, ca și sufletul ei pe care se sprijină și din care izvorăsc sentimente și imagini lirice de o neasemuită frumusețe. O punte de armonie și poezie între oameni…

Citindu-i versurile mai ales cu sufletul, mi-am pus foarte multe întrebări dspre ea, așa cum mi se întâmplă fără excepție atunci când încerc să descopăr creatorul prin propria creație, dar am găsit și multe răspunsuri pe care ea însăși  încă le caută… Am convingerea că cel mai adesea noi ne scăpăm din priviri pe noi înșine și că, ceea ce noi nu vedem la noi, ceilalți văd mai bine, mai obiectiv, fiecare fiind, de fapt, nu  imaginea noastră despre noi, ci imaginea noastră din ochii minții și sulfetului celorlalți despre noi. În cazul Mărioarei Flaiș o imagine pură, lină, suavă, luminoasă ca de icoană…

 

Hai să murim

Sunt ţărmuri unde am putea fugi

Să ne-ngropăm, iubitul meu pribeag,

Prin rădăcini străine am răzbi

Să ne iubim sub lacrima de brad.

 

Sunt măsurate toate de-o secure

Şi răsăritul falnic, şi-al stelelor amurg,

Să fim acele ramuri ce-nvață să îndure

Cum iernile îngheaţă şi ploile cum curg.

 

Sunt pietre de sub care ies vlăstare

Să ne-ngropăm sub chipuri fără chip,

Din sufletele noastre să crească felinare

Aprinse de luceferi pe-o luntre de nisip.

 

Sunt curcubee ce fluturii-şi deshamă

Din rădăcina frunţilor ce-aşteaptă nemurire,

Să fim două izvoare ce hainele-şi destramă

Pe-o singură tulpină de inimă subţire.

 

Sunt norii grei sub ochii tăi senini

În ei să ne-ngropăm, fiorii regăsirii să ne plangă,

Pe un imaș de păsări să răsărim doi spini,

Astfel n-ar îndrazni nici vântul să ne-atingă.

 

Sunt clopote ce-au rătăcit în şoapte

Pe moaştele icoanelor ce au în noi altar,

Să-ngenunchem sub valuri, iubitul meu, la noapte,

Căci nici o rugăciune nu strigă în zadar.

 

Risipă
Tu esti năluca vie ce mi-a tăiat cărarea;
Ai poposit o clipă şi-apoi te-ai făcut fum,
Eşti cupa cu himere, şi îmi iubesc visarea,
Adun secunda care te-a-mprăştiat pe drum.

Ţi-ai adâncit călcâiul pe razele de soare,
Păcat că-n urma ta tot cerul mi l-ai rupt
Şi a căzut pe mine o ultima ninsoare
În care preţ de-o clipă pe braţe te-am avut.

Îţi văd sprânceana neagră peste frunzişul des,
O umbră-şi face loc cu dalta în suspine,
A-ncărunţit şi plânsul ce-n taină l-am cules
Iar astăzi nici durerea nu vrea să mi se-nchine.

Când uit cum se mai plânge te-nchipui şi te beau
Dintr-o fântână unde te-ai oglindit ades,
Te rezidesc, făptură, şi te distrug cum vreau,
Căci din risipa clipei cu tine m-am ales.

În mine eşti

Când pleci mă risipesti în astă  lume

Şi sub sprânceana ta mi-aş face casă

Să văd ce ochii tăi n-ar îndrăzni a-mi spune

Când nopțile mă ară şi ploile m-apasă.

 

Pământu-ntreg în inimă l-aş strânge

Să îl răzbaţi şi să te-ascult cum treci,

Înpovăraţii ochi să-i caut cand vor plânge,

Durerea să le-o prind de-al iernilor poteci.

 

În mine eşti, şi când te duci îmi pare

Că uşile-ţi încui pentru o viaţă-ntreagă,

Dar noi din noi nu vom avea scăpare,

Ne-om  rătăci de-odată pe-o uliţă pribeagă.

 

Iar ai mei ochi se uită-n tine-ades;

Tu sufli-n lumănare şi cazi pe-o jale-adâncă,

Poate nu vrei să vezi ca eu am înţeles

Cum mâna ta m-atinge acolo lângă tamplă…

 

Te-nseninezi şi-ţi place să simţi că te pătrund,

Din pajiștea albastră izvoarele îmi sorbi,

Îmi eşti şi voi ramâne cuvinte ce se-ascund,

Lumina vom aprinde în noi ca nişte orbi.

 

 

Dar pân-atunci plătesc un neiertat păcat,

Înpovărat de ani îl văd venind aproape,

Tu eşti acel ce veşnic din mine ai plecat,

Eu vieţii îi trudesc să nu-ţi găsească moarte.

 

Un altfel de Faust
Sunt demoni ca Mefistofel,
Ce poartă sufletul în larg,
Îl ancorează-n chip şi fel
De un catarg fără catarg…
Sunt demoni ca Mefistofel,
Îngenunchează biata minte.
Cu născociri fără de ţel
Înalţă rai dintre morminte.

Sunt demoni, arătări din vis,
Răsfaţă sufletul şi-l poartă,
Gonindu-l noaptea spre abis
Să-şi pară fericit deodată.

Sunt demoni ce par adormiţi
Lângă umbrişul unui fag,
De treci în dor de ochi iubiţi
Îti pare hâdul că ţi-e drag.

Sunt doar vedenii adorate
Ce-ţi liniştesc tâmpla pustie,
Privirile îți scaldă-n şoapte
Şi-n braţe ţii ce-ai vrea să fie.

Sunt doar urzeală şi venin,
Iubeşti ce nu poţi să ai,
În casa ta îţi pari străin
Şi-n viaţa ta n-ai vrea să stai.

Sunt demoni între demoni, mii….
Când vine luna printre dealuri
Te-ntorc spre vechile stihii
Cum barca spartă stă pe valuri.

Sunt demoni ce îşi au sfârşit
Iar când al lor păşit dispare
Ţi-ai vinde viaţa pe-un chibrit
Şi sufletul pe-o lumânare.

Sunt demoni ce îşi află leac
Dispar precum o întâmplare,
Prin minte-i cauţi şi buimac
Scrii către Dumnezeu scrisoare:

Sunt, Doamne, cel mai mare trist,
Trimite-mi demonul degrabă,
Eu văd prin el, prin el exist,
Căci el îmi sunt: fiinţa-mi dragă!

 

Brocart de toamnă
Îşi spun ades iubiţii că jocul s-a sfârşit…
În inimă sfârşeşte doar ce nu a trăit.

Aşa mi-a spus şi mie o toamnă-ntunecată
Arar când rătăceam prin frunza ei uscată.
Pendulul ce zăcea căzându-i ora mută
Mi-a dat de înteles ca viaţa-i o zi scurtă

Cum este-o zi de iarnă când dorul amorteşte
Aşa este şi viaţa, un vis fără nădejde.

Seninul pare veşnic în mintea cea nebună…
O spune amintirea când sufletu-şi adună.

Ades îmi spune toamna că visu-mi rătăcit
O să mă schimbe-n toamnă, în toamna ce-a murit.

Că dincolo de frunze nu voi găsi cărare
S-adun de prin pâraie a vieţii-mi triste floare.

Ca vreascurile frânte ce-au fost ramuri cândva
Voi aştepta s-adune din mine cineva,

Să-şi facă lemn de foc din braţul frânt şi rupt,
Căldură să împrăştii pereţilor de lut.

Si astă fericire de-o voi avea măcarm,
Înseamnă că menirea nu-mi este în zadar.

Aşa îmi spunea toamna, atunci când ai plecat
Să-nveţi cum să ajungi pe muntele înalt,

Când de speranţe plin, în drumul spre abis,
Mi-ai dat înfătişare de toamne ce s-au stins,

Și, domnul meu, ce taină ai învăţat la şcoală
De ţi-ai ascuns în plânsu-mi sprănceana ta de smoală?

Si spune-mi, domnul meu, ce tu le ştii pe toate,
Unde se duce toamna când a muri nu poate?

Unde-şi aruncă voalul şi rochia de mireasă
Când codrii nu mai vor să-i facă-o nuntă-aleasă?

Unde se duce căntul, când codrii par de ceară,
Când văntul sulfă moartea pe-a frunzelor chitară?

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*