Meşter de lut, de culoare şi de respaţieri în duh, Aurelian Antal stă în primele pagini de adevăruri ale propriei mele vieţi. În ΄68, când încă se ascundeau icoanele de ochii lui Iuda, îl mărturiseam pe Cristos lumii în cei doi metri de crucificare acoperind fundalul scenic al „Cetăţii” – o dramă în care Meşterul, pe atunci încă tânăr şi tulbure în atingeri, semna scenografia. Adaptându-l pe El Greco (covârşitor!), simbolistica crucificării din alt orizont decât al iconografiei bizantine, depăşea înţelegerea, posibila suprapunere a memoriei politrucilor pe icoanele caselor părinteşti, de unde şi şansa nesperată de a ţine afişul pe trei sau patru reprezentaţii, oricum mult mai mult decât speram noi, excluşii de peste ora 24 la repetiţiile de pe scena Casei Tineretului din Iaşi. Era şi un acord tacit al lui Pavel Florea, directorul, al lui Doru Tompea, pe atunci un fel de şef la UASCR.
Şi asemeni pelerinilor misionari de la începuturile creştinismului, ajungeam la Bucureşti, la Podul din Grozăveşti, pentru a-l mărturisi pe Cristos studenţimii bucureştene. Laţul cenzurii se strângea, afişele nici nu fuseseră lipite, dar o simplă etalare de costume din garderoba Naţionalului (Becket, A douăsprezecea noapte, Apus de soare) a depăşit orice densitate cunoscută pe centimetru pătrat de spectacol. Aurelian – nebun el, nebun eu şi claia actorilor-studenţi care, conform cutumelor scenariului, comunicau publicului iubirea creştină ca şansă, ca speranţă de rearmonizare a existenţelor. Şi nu continui fiindcă orgoliul se înscrie între păcatele capitale. Dar mă bucură şi acum reluarea în public a gestului de mărturisire a sfintei cruci, eliberarea de moment a tinerilor de sub sigiliul unor cutume parşive.
Stau pe buza telefonului şi-l descopăr în adânc pe Aurelian care zice ceva de Crin, o minune izvorâtă în centimetrii de verde ai curţii sale dorohoiene. Că fuse ca o ceapă, zice, un bulb anost din care nu avea cum să iasă decât un alt anost, poate papură ori iarba lui nu interesează, n-are rost, ducă-se pe pustii. Şi uite că acum două nopţi, ieşind în cerdac să arunc tusea silicozei, m-a străfulgerat în oblicul gardului o lumină. Crinul. Floarea aia fosforescentă, vibrând celestitate. M-a desţelenit din nemişcare arsura capătului de ţigară. Degetele jăruite în nelumină şi Crinul arzând fără să ardă. Lumina. Aşa a trecut o noapte, a doua iar la a treia, când am vrut să împărtăşesc miracolul alor mei, Mariei şi Sargidavei, Crinul se retrăsese în crin, umilit parcă de saltul său în vis. Poate eu însumi, păcătos fiind, îi furasem lumina. Toată. Fără speranţă pentru ochiul învecinat. Şi m-am trezit alergând şleampăt, în jumate eu, în jumate cârja, la Atelier. Şi ţineam mâna pe clopotul pieptului de se răsucise în bătături, aşa bătea limba aia de inimă! În sfârşit, dincolo de prag, de uşa spartă de umăr, m-am liniştit în liniştea îngenunchierii: Mulţumescu-ţi, Doamne. Da. Grigore, ostaşul meu alb, era acolo. Bustul.
Mai scăzut în trup, respirând cât îi îngăduie colivia caolinului împietrit sub scutul pieptului, Meşterul se uită chiorâş, oarecum speriat de necunoscutul ochi al camerei de filmat. Emil îi propune să grebleze prispa de la un cap la altul iar prispa stă atârnată cum şi casa în două străzi adunate în unghi tocmai aici. Se zguduie ziduri, se zguduie cafeaua, ne zguduim noi înşine sub roţile tangentei. Uite, mă continuă în gând Meşterul, cre΄ că Grigore şi Matcovshi şi Teodorovicii sunt martiri traşi pe roată. I-a ucis frica, laşitatea, inerţiile, neîncrederea, duplicitarismul. Silicoza aia cumplită încuibată de atâtea veacuri de imperialitate rusească, sovietică. S-au jertift pe drumuri misionare, comunicând ălor de-şi trădează românitatea străveche. Le-au deschis Evanghelia Neamului cu însemnul de tricolor dar mulţi, prea mulţi au orbit înlăuntrul fiinţei.
Şi-l ascult şi mă ascult şi nu ştiu cine cui îi vorbeşte, cine pe cine ascultă…
Atelierul e în vechitura încă lipită de corpul cel nou al şcolii. N-o dărâm, zice directorul, că-i priveghiul de idei al meşterului. Stă cât e-n picioare Meşterul şi propria mea curiozitate. La el, înlăuntru, timpul curge altfel, şi altfelul e mereu altfel. Meşterul însuşi e ca un ornic fără limbi, deie-i Dumnezeu sănătate. Eu, că a tot întrebat de ce şi cum poate ispăşi vieţuirea aici, i-am arătat un soclu. Că este în curte un soclu orfan de statuie. Întregeşte-l, Meştere, să se bucure lumea. Dar nu-i grabă că nici statuile nu se grăbesc mai mult decât veşnicia.
Între noi, Grigore Vieru, înmugurire indefinită aşa cum înmugurirea omului, tabloul acela pe foiţă de aur, condensarea istoriei umanităţii, perechea nepereche, ciclicitatea. Grigore Vieru e fratele tău, al meu – spune Meşterul, întâmplător aşezat de destin şi de cărţi la Pererâta, fiindcă, frate fiindu-mi îl regăsesc în istoria neamului meu de român ardelean. Că la noi limba nu se-nvaţă din cartea de citire ci din cea de istorie, din evanghelia sacrificiilor nenumărate de a fiinţa în vitregii. Până şi liturghia la biserica veche avea o parte greu de aflat altundeva, partea de învăţătură asupra fiinţei naţionale. Şi deloc întâmplător unul dintre unchii mei, urmaş pe spiţa Patriarhului Miron Cristea, care ne cinsteşte neamul, s-a topit prin puşcării fiindcă, preot fiind şi ostaş al duhului, a-mbrăcat haina nemorţii limbii române în faţa urgiei de pustă. Şi uite că tocmai în drumurile mele spre Topliţa natală m-am intersectat cu fratele Grigore. Mergea la Blaj să-şi pipăie rădăcinile, să-şi descifreze psalmii de iubire încă nescrişi. În 83, la Chişinău, iarăşi, ne-am atins. În doar trei minute am mişcat veacuri între noi, lumina aia de Crin, care arde fără să mistuie ci doar să lumíne. L-am perceput atunci în vegetalul doinei şi baladei, recitând iubirea, neamul, cum poate doar regele cântăreţ David s-o fi făcut. Toată natura se aduna şi exploda solaritate în acest om. De aici poate că mi se trage şi patima cuvântului poematic. Să pipăi, să miroşi cuvântul… Cuvântul acela, cuvintele care l-au făcut pe Grigore să lupte pentru a repune în drepturi paternitatea eminesciană a limbii române. În fiecare dintre noi este şi o parte care visează şi care este Eminescu. Şi din toate acestea s-a clădit dorinţa de a face acest bust. O dorinţă nemărturisită dar amplificată de un domn Zaharia care, la moartea, poetului a zis: Ia să-i facem o statuie lui Grigore Vieru. Şi o zicea crezându-se el însuşi sculptor, dorind, visând şi transferând visul. Bătrânul care visează visuri. Şi l-am absorbit pe Grigore din drumurile eminesciene spre Blaj, obligatoriu cu oprire la Topliţa, acolo unde a şi fost consacrat Cetăţean de Onoare, paşaportul său de etern românism, şi unde am aşezat primul vis sculptural iar pe soclu, cuvintele sale: „Pentru mine, faptul că am fost primit în Academia Română şi pentru că am fost făcut cetăţean de onoare la Topliţa, pentru prima oară în România, este mult mai mult decât un premiu Nobel!”
Stăm în trei: Grigore, Aurelian şi eu, acesta. Înălţimi aproape egale dacă nu ar lipsi dintre noi soclul, recunoaşterea, mărturisirea întru valoarea fratelui Grigore. Şi ne-ntoarcem gândul spre Ardeal.
– Lucrarea pe care am făcut-o şi felul cum a fost aşezată, înălţimea de care vorbeai. De aceea postamentul trebuie să fie ceva la 1,75 – 1,85 m. Iar corpul omenesc undeva la şapte capete jumătate – opt sau chiar nouă capete conform altor canoane. Iar în ierminia bizantină sunt construiţi şi la unsprezece capete pentru a oferi, culmea, normalitatea cerută de privire. Vorbim de o adăugire anamorfotică, un termen de te doare capul. Adică o exagerare, ca de la talia umană să intre în proporţia corectă a impresiei asupra ochiului uman. Şi mai este ceva adânc, greu de perceput, de atins. Mă gândeam la porunca neînchinării la idoli. Dar eu nu consacru un idol ci însăşi duhul aceluia ascuns în piatră, o piatră de hotar vădită pentru cei care caută, aşa cum în cuvântul de la dumnezeu cauţi partea de duh. Mare taină în cuvânt, cum Dumnezeu e în cuvântul rostirii româneşti şi oriunde, dacă este curăţenie.
Şi mă-ncrunt în mine, mă încrunt spre Meşter. Orgoliu. Ai prea mult orgoliu Aurelian de crezi că descoperi un alt fel de cuvinte, un alt alfabet în lut şi în piatră. Că poţi anima inertul ca şi cum el însuşi ar fi păstrător de duh în taina unui viu necunoscut.
– Darurile, vorbim de daruri. Că nu este om pe pământul ăsta să nu aibă toate darurile. Le are dar nu le atinge, nu le pune în lucru, că nu-i timp şi nu-i matusalemic. Rămân daruri nelucrate pentru o altă existenţă, cea bănuită doar. Iar darul lui Grigore Vieru a fost marea sa iubire pentru limba română iar rugăciunea lui de dinainte de hodină era rugăciunea eminesciană. Cotropitor, nu ?! Grigore a fost un luptător, un jertfelnic de sine, asumându-şi suferinţa ca martir al adevărurilor noastre. Şi, uite, aici, pe dreapta lui se află Luceafărul, ca simbol suprem al iubirii, al metaforei, al inimii mari, fiindcă poeţii, sunt convins, au inimă şi pe partea dreaptă. Şi uite-i ochii: unul este trist iar celălalt în lacrima de bucurie a speranţei. A crezut crezând speranţa, având încredere, aşa cum a avut încredere în imaginea casei părinteşti, în icoana mamei lui, credinţa asta de iubire asemuindu-ne, adunându-ne indiferent unde am fi: dincoace de Prut ori de Mureş, dincolo… Pe orice munte, pe orice vale, pe orice deal noi ştim că rugăciunea o luăm odată cu laptele de la mama.
– Că de aia suntem proprietari de doină.
– Doina, ea însăşi nu este altceva decât tot o rugăciune cântată la capul copiilor. Rugăciunea alungătoare de spaime, că un copil se atinge de multe şi neştiute spaime ale presiunii unui rău încă nenumit. Şi creaţia ca rugăciune este cea care fortifică cultura. Un popor căruia i se alterează cultura este un popor care moare! Iar noi avem bogăţia imensă a îndătinărilor iar asta cere să ne aplecăm spre trecut fiindcă, spun eu, excesiva lentoare în prezent e periculoasă, prezentul fiind un cuţit, un cuţit care taie din viitor felii de trecut. Iar din trecut mă bucură Psalmii lui David, rugăciunile cântate, iruri, oblăduitoare, vindecătoare la boala de suflet. Pe bunica o chema Cuţit! Şi ne hrănea cu bucăţi mari de trecut. Minuni ale vieţii mele mama, bunica. Şi-n limba ta ţi-e dor de mama…
– Când a murit maică-mea eram undeva, într-o gară, iar versurile acestea mi-au umplut gura cu porunca tăcerii. Bucură-te Aurelian, primeam parcă porunca, bucură-te că ea şi-a ocupat locul ce i se cuvenea între îngeri.Şi acolo, între liniile acelea neurcate spre cer, am auzit ce nu credeam să aud: armonice sublime, netrecute încă prin mintea unui mare compozitor. Se opreau parcă şi păsările din zbor de atâta fericire.
– Pe contrasens, amărăciunea. Mângâiatul Grigore, eternitate încălzită de palmele Meşterului, va pleca de aici din atelier. Aşa este rostul creaţiei. Sacrificiul. Durerea despărţirii.
– Orice lucrare la mine e ca un copil care-mi părăseşte casa. Că e pictură, că esculptură, grafică.Şi am mai şi vândut, că aşa se întâmplă, şi uite că asta m-a scârbit cu mine însumi. Să-ţi vinzi copiii… Cei care lucrează pentru cuvinte, într-o anumită parte a creaţiei nu sunt altceva decât o prelungire a lui Dumnezeu, şi de aceea şi vreau ca portretul acestui frate mai mare să-l duc acolo, acasă la el. E darul meu, risipa mea în lumină.
Lasă un răspuns