De la călăuzire la desăvârşirea pelerinului…

– Interviu cu P.Cuv. Părinte Arhim. Dr. Ieronim Creţu – Superiorul Aşezămintelor Ortodoxe Româneşti de la Locurile Sfinte – Ierusalim şi Ierihon, realizat în luna februarie anul 2011 –

Sfintele Locuri au atras de-a lungul vre­murilor numeroşi creştini, care şi-au împli­nit, une­ori prin sacrificii, dar întotdeauna cu negrăită emoţie şi bucurie, gândul de a peregrina pe urmele Celui ce ne-a descoperit, “la plinirea vremii“, iubirea lui Dumnezeu şi ne-a dăruit prin Învierea Sa belşugul vieţii veşni­ce. Nici dragostea credincioşilor ro­mâni n-a slă­bit vreodată pentru aceste locuri bine­cuvân­ta­te, pe care le-au iubit şi le-au susţi­nut, cer­ce­tându-le din vremuri străvechi şi până în modernitate. Această râvnă a pe­le­rinilor ro­mâni a dus la temeluirea primelor repre­zen­tări româ­neşti şi apoi la construirea Aşe­zămintelor de la Ierusalim şi Iordan, dar şi la realizarea, la “cumpăna” mileniilor, a noului Aşezământ Românesc de la Ierihon. Iniţiativele Bisericii Ortodoxe Române s-au materializat, cu voia Bunului Dumnezeu şi prin eforturile actualului Delegat Patriarhal al Bisericii Ortodoxe Române la Locurile Sfin­­te şi Superior al Aşezămintelor Româ­neşti în Ţara Sfântă, în persoana Preacuvioasului Părinte Arhim. Dr. Ieronim Creţu, pe care l-am şi rugat, cu prilejul săvârşirii acestui sfânt pelerinaj, să  ne prezinte, în câteva cuvinte aceste frumoase şi binecuvântate locuri

Înaltpreacuvioase Părinte Superior, v-aş pro­pu­ne să ne oprim mai întâi la Aşezământul Românesc din Ierusalim. Vă rugăm să ne vorbiţi despre acesta.

– Încă de prin sec. 16, ierarhii, voievozii şi pe­­lerinii români au făcut danii generoase Lo­cu­rilor Sfinte, iar Patriarhiei Ierusalimului i-au fost închinate în Ţările Române peste 30 de mănăstiri. Ideea Aşezămintelor româ­neşti la Locurile Sfinte a început o dată cu în­fiin­ţarea Schitului Românesc de pe Mun­tele Taborului (1859-1862), cu hramul Schim­bării la Faţă, zi­dit de arhimandritul Irinarh Rosetti, dimpreună cu ucenicul său Nectarie Banu. Dorinţa ar­himandritului şi strădania s-a transmis urmaşilor ca un adevărat testament. Astfel, prin sec. 19, Biserica Ortodoxă Ro­mâ­nă a pus problema înfiinţării aici a unor locaşuri de închinare pentru credincioşii români. Promotorul mişcării a fost renumitul om de cultură Teo­dor Burada, care, după adu­na­­­rea banilor strânşi prin co­lectă publică (1906), a închi­riat o casă în Ierusalim pentru paraclisul românesc (1908), iar la 21 martie 1912 s-a însemnat locul pentru a se pune temelia Sfân­tului Locaş, dar lucrările au fost oprite. În anul 1914, un nou comitet de organizare, în frunte cu Regina Elisabeta, şi având ca mem­bri pe arhitectul N. Ghica-Bu­deşti, pe stareţul Mănăstirii Sinaia, arhimandritul Dionisie, şi dimpreună cu Teodor Bu­ra­da, a înaintat Patriarhului Damianos al Ierusa­li­mului epistola Mitropolitului primat Konon. Acesta a aprobat ridicarea Aşezământului Româ­nesc, fapt care nu s-a finalizat însă, din cauza războiului. La anul 1927, Patriarhul Miron Cristea (1925-1939) a vizitat Locurile Sfinte şi a dispus ridicarea a două biserici, una în Ierusalim şi cealaltă la râul Iordan; pentru întocmirea planurilor celor două biserici, în anul 1933 au sosit în Ierusalim arhitecţii Ioan Berechet şi Andony Baramki. La 28 martie 1935 s-a pus piatra de teme­lie a Aşezământului din Ierusalim, cu un sobor de ierarhi. Lucrările s-au terminat în anul 1938, Patriarh al Ierusalimului fiind Preafericitul Timotei. Tot în acel an, 150 de pelerini români au parti­cipat la slujba Învierii din Ierusalim. Între anii 1939-1945, lucrările s-au oprit din cauza Răz­boiului al II-lea Mondial.

În anul 1948 începe războiul de doi ani şi în această situaţie, după înfiinţarea noului Stat Israel, când fostele proprietăţi ale inamicilor, rechiziţionate de autorităţile britanice, au trecut în custodia noului stat, Aşezământului i s-a dat destinaţia de a găzdui pe mai departe diferite instituţii publice, situaţie care a persis­tat până în anul 1962. Reparaţiile şi îmbunătăţirile s-au reluat după anul 1948, multe piese de mobilier şi obiecte religioase fiind refăcute în atelierele Patriarhiei Române, şi s-au terminat în anul 1975, de părintele superior Lucian Florea. După refacerea picturii de către Gheorghe Popescu şi Niculina Dona din Bucureşti, la 28 mai 1975, Biserica Aşeză­mân­tului Românesc de la Ieru­salim, cu hramul Sfântul Gheor­ghe, a fost sfinţită de către vrednicul de pomenire Patriarh Justinian, cu participarea a mulţi ierarhi şi a Patriarhului de atunci al Ierusalimului, Benediktos.

Încă de la venirea noastră aici, ne-am propus iniţierea unor lucrări de restaurare şi înfrumuseţare a lui. Obiectivul următor a fost redimensionarea lui, căci după 60 de ani de vitregii şi de folosire, se cerea regândit ca funcţionalităţi interioare şi extins. În conse­cinţă, primind binecuvântarea patriarhală, din anul 1994, am început studierea acestui proiect, mai întâi cu un arhitect local, iar apoi, după in­cluderea zonei în centrul administrativ al oraşului, dimpreună cu Prof. Univ. Arh. Dr. Sorin Vasilescu de la Universitatea de Arhitec­tură şi Design „Ion Mincu” din Bu­cureşti, şi cu proaspăta absolventă a acestei universităţi, arh. Cristina Cârciumărescu. Astfel s-a rea­lizat proiectul aripii noi a Aşe­ză­mântului, luat sub tutela arhitectului ierusali­mi­tean David Cassu­to şi promovat spre aprobare autorităţilor municipale. Proiectul a fost inaugurat cu prilejul vizitei Delegaţiei Patriar­hiei Române la serbarea jubiliară a două milenii de la Naşterea Dom­nu­lui nostru Iisus Hristos, în ziua de duminică, 9 ianuarie 2000. Între timp, pe parcursul acestor zece ani, s-a făcut tot ce vedeţi în momentul de faţă, altfel spus, ne apropiem de finalizarea tuturor lucrărilor, de încheierea şi de binecuvântarea lor, fiindcă ele au fost încheiate deja, în proporţie de cel puţin 80 la sută… Acum suntem la finisarea şi finalizarea tuturor corpurilor – de chilii şi de arhondaric, precum şi de dotare a Bisericii mari (Katolikonul) cu strănile şi cu restul de mobilier specific… De reţinut faptul că pictura întregului edificiu bisericesc a fost efectuată de către renumiţii pictori şi zugravi români Daniela şi Constantin Moldoveanu din Bucureşti, cărora le mulţumesc pentru tot efortul!…

Ce ne puteţi spune despre Schitul Ro­mânesc „Sfântul Ioan Botezătorul“ de la Iordan, despre care mulţi români nici nu ştiu că există?

Aşezarea românească de pe malul Iorda­nu­lui se află la o distanţă de cca 45 km de Ie­ru­salim şi la opt km est de istorica fortăreaţă a Ie­ri­honului. Datorită sfinţeniei locului, s-au stabilit pe malul Iordanului, de-a lungul timpului, mulţi­me de pustnici, care au format apoi obşti, înce­pând încă din sec. 15, cu Cuviosul Iosif de la Bisericani, astfel că la sfârşitul sec. 19 se aflau în peşterile de pe Valea Iordanului peste 20 de pustnici. Văzând râvna acestor asceţi ai pustiei, în anul 1927, Patriarhia Română a cumpărat un teren pe malul râului Iordan, nu departe de locul unde Mântuitorul primise Botezul de la Sfântul Ioan, loc ce aminteşte şi de trecerea lui Iosua cu Chivotul Legii, de înălţa­rea la cer în car de foc a Sfântului Prooroc Ilie Tes­viteanul, de nevoinţele Sfintei Maria Egip­tean­ca, de Cuviosul Zosima, de Sfântul Ghera­sim şi de alţi sfinţi care s-au nevoit pe valea râului sfânt Iordan.

Lucrările de zidire ale schitului au început în anul 1935 şi s-au terminat în anul următor, când a fost sfinţit şi deschis pentru cult. Învecinat fiind cu alte câteva aşezări monahiceşti (o mă­năstire greacă, una etiopiană şi una a ritului siriac), a fost populat cu personal monahal, iar între anii 1947-1953 a fost condus de către egumenul Ioan Iacob, care, într-o viaţă retrasă de lume, şi-a împodobit sufletul cu florile virtuţilor şi ale nevoinţei monahiceşti. Urmaş în egumenie al Sfântului Ioan Iacob a fost ales Schimonahul Iuvenalie Stre­i­nul. Ulterior, conflictele militare apărute în zonă au adus multe pagube materiale mă­năs­tirii româneşti cu hramul „Sfântul Ioan Bo­tezăto­rul”, însă, cu toată această stare de lucruri, vieţuirea de la acest schit românesc nu s-a întrerupt. Spre sfârşi­tul anului 1969 situaţia avea să se înrăută­ţească în aşa măsură încât personalul monahal a fost nevoit să se retragă la Ierihon. Moartea tragică, dar martirică, în ascultare, a Cuviosului Părinte Dami­an Stogu, în acelaşi an, a făcut să fie întreruptă complet viaţa mo­nahală românească la Aşezământul de la Iordan, iar din anul 1970, căzând în zona dintre Israel şi Iordania, a fost închis şi a rămas nelocuit, ca şi celelalte mănăstiri din această zonă, în prezent minată.

Înalt Preacuvioase Părinte Ieronim, aţi amintit de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul – Românul…

Da, şi aş vrea să mă opresc puţin asupra vieţii lui. Acest mare sihastru român, cu numele de botez Ilie, s-a născut în satul Crăi­ni­ceni, comuna Horodişte (judeţul Botoşani) la 23 iulie anul 1913, într-o familie de ţărani evlavioşi, Maxim şi Ecaterina Iacob. Rămas de mic orfan, a fost crescut de bunica sa, care l-a deprins cu rugăciunea şi l-a povăţuit pe calea slu­jirii lui Dumnezeu. La 11 ani bunica sa a mu­rit, iar el a rămas în grija unchiului său. După terminarea şcolii în satul natal, a urmat gimnaziul “Mihail Kogălniceanu” din Lipcani şi Liceul “Dimitrie Cantemir” din Cozmeni, Cernăuţi. Firea sa profund religioasă, precum şi educaţia primită, l-au determinat să îmbră­ţi­şeze viaţa monahală la Mănăstirea Neamţ. A făcut ascultare la farmacia şi apoi la bi­blioteca mănăstirii, în care a descoperit comorile scrierilor patristice şi teologice. Dorind să cunoască mai amănunţit viaţa chinoviilor româneşti, a vizitat câteva aşeză­min­te monahale din Oltenia, ajungând în cele din urmă şi la Mănăstirea Turnu din Episcopia Argeşului. Aici a rămas pentru scurtă vreme, întrucât a fost chemat înapoi la Neamţ. După terminarea stagiului militar la Dorohoi, în anul 1936 a fost tuns în monahism, primind numele de Ioan. Dând dovadă de ascultare de­pli­nă, s-a arătat un iubitor al postului, rugăciunii, prive­gherii şi singurătăţii. Doritor de a călca pe urmele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a plecat în Ţara Sfântă. După ce a vizitat cele mai importante localităţi biblice, Cuviosul Ioan a pustnicit doi ani în deşertul de lângă Iordan. De aici a intrat în Mănăstirea Sfântul Sava, unde a vieţuit mulţi ani, îngrijind pe bolnavi şi fiind socotit de preoţi drept „doctorul” acelei lavre mile­na­re a monahismului ortodox. A primit schima mare în anul 1945.

În anul 1947 a fost numit egumen al Schitului românesc „Sfântul Ioan Botezătorul” de la Ior­dan. A primit Taina Preoţiei în Biserica Sfân­tului Mormânt şi apoi a condus schitul românesc până în anul 1952. Îmbolnăvindu-se, a fost silit să părăsească această oază pe care o iubea imens, unde virtuţi­le sale au înflorit în întreeaga lor splendoare şi unde dorea să-şi aibă locaşul de odihnă veş­nică. Cuviosul Ioan a petrecut ultimii opt ani de viaţă pământească (1952-1960) în cea mai severă pustnicie, lângă Mănăs­ti­rea Sfântul Gheorghe Ho­ze­vitul. Aici vorbea cu Dum­nezeu, compunând imne şi poezii religioase, şi se ruga pentru lume, prefăcând pustia în rai duhovnicesc.

La 5 august anul 1960 şi-a dat sufletul în mâinile Dom­nu­lui, adormind cu zâmbetul pe buze, la doar 47 de ani. Trupul său a fost aşezat în peştera „mormintelor”, în locul pe care şi-l pregătise el însuşi de mai înainte. La moartea lui mulţimi de păsări s-au adunat la mănăstire, plân­gân­du-l parcă pe cel ce le-a părăsit. Timp de 20 de ani cinstitul trup al cuviosului părinte s-a odihnit în mormântul din peştera Sfânta Ana. În luna august anul 1980, prin pronia dumnezeias­că, deschizându-se mormîntul, trupul său a fost găsit întreg şi răspândind miros de bună mireasmă. Moaştele sale au fost strămutate cu mare procesiune în Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul şi aşezate în paraclisul acesteia. De atunci marele sihastru este cu­nos­cut sub numele de „Cuviosul Ioan cel Nou Românul” sau „Hozevitul”.

Mare nevoitor în cele ale desăvârşirii, Cu­vio­sul Ioan s-a dovedit întotdeauna un fiu cre­dincios al Bisericii Ortodoxe şi un mărturisitor al credinţei celei drepte şi adevărate. El însuşi se simţea mereu cel mai nevrednic dintre toţi, mărturisindu-şi puţinătatea credinţei şi a ostenelilor duhovniceşti. De aceea, prin întreaga moştenire pe care ne-a lăsat-o, Cu­viosul Ioan Iacob se dovedeşte un mare trăitor al credinţei, o reală personalitate duhov­ni­cească şi un îndrumător plin de înţelepciu­ne sfântă pe calea mântuirii, ridicat din neamul nostru românesc.

Înalt Preacuvioase Părinte Superior spuneţi-ne câteva cuvinte despre Aşeză­mân­tul românesc din oraşul biblic Ieri­hon. De unde ideea şi cum s-a ajuns la con­cretizarea ei?

– Râvna pelerinilor români a dus la teme­luirea primelor reprezentări româneşti la locurile sfinte între anii 1843 şi 1906 şi apoi la construirea Aşezămintelor de la Ierusalim şi Iordan, între anii 1935-1938, dar şi la realiza­rea, la „cumpăna“ mileniilor, a noului Aşeză­mânt Românesc de la Ierihon. Încă din anul 1994, Reprezentanţa Patriarhiei Române la Sfintele Locuri, a făcut susţinute demersuri, pentru întemeierea unui Aşeză­mânt românesc la Ierihon, atât de necesar pentru nevoile spirituale şi de cazare tot mai crescânde în ultimul timp. Membrii familiei Samoilă, veniţi la Ierihon în anul 1933, au lăsat Patriarhiei Române, după decesul lor un teren de cca. 1000 mp. şi două rânduri de case, „cu scopul de a servi ca metoc“ al Aşezămintelor româneşti.

După o muncă administrativ-diploma­tică de aproape cinci ani, s-a obţinut aprobarea de principiu din partea autorităţilor, iar în 27 martie 1999, în pragul pornirii lucrărilor, s-a dat binecuvântarea de început. După orga­nizarea temeinică a şantierului, lucrările au debutat efectiv la 21 iunie 1999, cu Para­cli­sul, şi au avansat destul de repede, în pofida numeroaselor greutăţi întâmpinate. Astfel, a fost posibil ca, o dată cu Serbările Jubiliare Panortodoxe, dedicate Bimileniului Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, la 5 ia­nuarie anul 2000 să se pună piatra de temelie la casa de pelerini şi tot atunci, la 8 ianua­rie 2000, să se sfinţească prestolurile bisericii mari şi paraclisului, având hramurile „Naş­te­rea Dom­nu­lui şi Toţi Sfinţii Români“ şi, respectiv „Toţi Sfinţii din Palestina“, printr-o slujbă paralelă. Altarul principal a fost sfinţit de Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, înconjurat de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitro­po­­lit – Daniel al Mol­do­vei şi Bucovinei, actualul Părinte Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, şi de către Mitropolitul Ni­colae al Banatului, totodată şi de către Înaltpreasfinţitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos. Altarul Paraclisului a fost sfinţit în ace­eaşi zi, de către Preasfinţitul Părinte Teofan Si­na­i­tul, actualul Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei.

Aşa cum l-am văzut, în două rânduri, Aşezământul Ro­mânesc de la Ierihon este o bijuterie de arhitectură şi un complex bisericesc mult mai eficient şi mai generos decât cel de la Ierusalim. Cât mai aveţi până la final?

– Astăzi, Aşezământul Românesc din ora­şul Biblic Ierihon, după cum v-am mai spus,  este în mare măsură finalizat, însă aşteaptă în continuare sprijin financiar pentru terminarea instalaţiilor şi finisajelor, mai cu seamă cele interioare. Ca valoare, precum este cunoscut, ele depă­şesc cel puţin o dată costul structurilor. Ast­fel, Aşe­ză­mântul de­ja construit, va aş­tepta ca, numai prin aceeaşi ge­ne­rozitate, carac­te­ris­tică ro­mâ­nilor, să-şi încheie îmbrăcarea cu toate veş­mintele sale interioare şi exterioare, res­pectiv finalizarea pla­cării cu piatră a tuturor pereţilor, pictarea bisericii şi a paraclisului, după cum puteţi vedea, a fost finalizată în întregime, mai avem ceva de lucru (şi) la celelalte dotări şi amenajări necesare, astfel încât, în foarte scurt timp pelerinii ro­mâni, ce pot veni aici nu numai din ţară, ci şi din toată lumea pe unde i-au împrăştiat aspiraţiile, să se poată ruga şi întări duhovniceşte în cele mai bune condiţii, lăudând cu glas de bucurie pe Domnul Iisus Hris­tos, Cel ce a binecu­vân­tat prin prezenţa şi lucrarea Sa aceste locuri, şi feri­cind totoda­tă pe cei ce au pus într-un fel sau altul o pia­tră la temelia acestei minunate lucrări, să-i zicem „divino-umane“.

Drept urmare, cre­dem că iniţiativele noas­tre şi participarea concretă a românilor de pretutindeni la această nouă ctitorie de la Sfintele Locuri ale mântuirii neamului ome­nesc, reprezintă în primul rând, nu nu­mai o speranţă şi un pas înainte, ci chiar: realizarea! Căci, o mobilizare aparte, erijată într-o bună, conjugată şi susţinută coope­ra­re, dă şanse maxime de a duce la bun sfârşit lucrările începute şi de a inaugura cât mai curând Noul Aşezământ pentru pelerinaj organizat, din oraşul biblic Ierihon, încredinţându-l celui căruia îi este destinat – Poporul Român!…

Poate s-ar cuveni să-i pomenim aici şi pe înaintaşii sfinţiei voastre care s-au ostenit pentru Sfintele Aşezăminte ro­mâ­neşti de la Locurile Sfinte. Spuneţi-ne câteva cuvinte despre ei.

După întemeierea şi fondarea celor două biserici şi Aşe­zăminte româneşti la Locurile Sfinte, Pa­tri­ar­hia Română a delegat pentru săvârşirea sluj­belor bisericeşti mai întâi pe ieromo­na­hul Gherasim Luca, care venise de la Mânăs­ti­rea Neamţ la Ierusalim încă din anul 1930. Însă nici Sfinţia Sa, şi cu atât mai puţin ie­ro­monahul Damaschin Trofin, şi nici mo­na­hul Inochentie Moisiu, care i-a fost trimis ul­terior ca ajutor, tot de la Mânăstirea Neamţ, n-au avut şi calitatea de Delegaţi Patriarhali, ca Reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Româ­ne, sau de Superiori ai Aşezămintelor româ­neşti din Ţara Sfântă. Abia prin decizia Patri­arhului Nicodim, Sfintele Aşezăminte de la Ie­rusalim şi Iordan, pe lângă misiunea lor statutară, au primit şi rolul de Reprezentanţă a Patriarhiei Române de lângă Patriarhia Ieru­salimului, Superiorul pomenind întotdeauna la slujbe atât pe Patriarhul Ierusalimului, cât şi pe Patriarhul României. A urmat apoi Arhimandritul Victorin Ursa­che, Superior al Aşezămintelor româneşti de la Locurile Sfinte, prin Decizia Patriarhală nr. 480 din 10 octombrie 1946, şi care a a­juns mai târziu (1966) episcop al Epis­co­piei Orto­doxe Române din America şi Ca­nada, ridicate la rang de Arhiepiscopie în anul 1973.

La 5 martie 1963 a fost numit Superior Pă­rintele Lucian Florea, ridicat la rangul de Arhimandrit în acelaşi an. Vreme de 12 ani va osteni, cu sârg şi devotament, la repara­rea şi înfrumuseţarea bisericii şi a căminului de la Ierusalim, oferind pelerinilor tra­di­ţio­na­la ospitalitate românească. Totodată, a edi­tat publicaţia „Învierea“, cuprinzând arti­cole şi studii teologice. Spre sfârşitul anului 1974, a fost numit un nou Superior al Aşezămintelor româneşti de la Locurile Sfinte în persoana Arhimandri­tu­lui Vasile Costin. Ulterior, în urma alegerii acestuia ca Episcop Vicar Patriarhal, în anul 1980, la conducerea Aşezămintelor româneşti, s-au succedat rând, pe rând, ca superiori: Arhim. Vasile Cornilă (1980-1982), Arhim. Teofil Panait (1982 –1985), Arhim. Irineu Ilie (1986-1988), Arhim. Irineu Chiorbeja (1988-1989) şi Arhim. Irineu Pop (1989-1990).

Anul 1989 deschide o nouă eră pentru Reprezentanţa Patriarhală Română la Locu­rile Sfinte. Numărul pelerinilor români a crescut foarte mult, iar Reprezentanţa Patriar­hiei din Ierusalim a devenit pentru toţi ro­mânii veniţi aici un adevărat cămin, care a încercat să satisfacă nevoile lor spirituale, dar, parţial, şi de cazare. După alegerea Arhiman­dri­tului Irineu ca Episcop Vicar al Arhi­epis­copiei Vadului, Feleacului şi Cluju­lui, înce­pând din luna iulie anul 1990, este numit ca Superior al Aşezămintelor româneşti Ar­hi­man­dritul Vin­cenţiu Grifoni, ur­mat apoi, după a­le­gerea sa ca Epis­cop Vicar Pa­triarhal, în luna ianuarie anul 1994, de Arhi­man­dritul Ioan Selejan, care la rândul său a fost numit în ace­laşi an Epis­cop al Epar­hiei Co­vas­nei şi Har­ghi­tei. În postul rămas vacant am fost numit la data 5 august anul 1994, poate nu în­tâm­plător, chiar la prăz­nuirea Sfântul Ioan Iacob Hozevitul.

Vă mulţumim, în mod deosebit, Înalt Preacuvioase Părinte Ieronim, pentru toată dragostea şi disponibilitatea, de a ne primi cu atâta căldură, atât la Reprezentaţa patriarhiei Ortodoxe Române de la Ierusalim cât şi la Aşezământul Ortodox Monahal şi Românesc de la Ierihon, dorindu-vă să aveţi parte, în continuare, de multa sanatate şi putere de muncă, de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti!…

– Doamne ajută! Cu aleasă bucurie!…

P.S.:

Şcoala Doctorală de Teologie din Craiova şi-a desemnat pe 17.07.2012 primul absolvent. Este vorba de reprezentantul Patriarhiei Române la Locurile Sfinte şi Superiorul Aşezămintelor româneşti de la Ierusalim, Ierihon şi Iordan, arhimandritul Ieronim Creţu, care a susţinut teza de doctorat “Creştinismul în Ţara Sfântă de la cucerirea arabă la prima cruciadă (secolele VII-XI)”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*