Deocamdată asupra Curții Constituționale a României (CCR) nu poate fi formulată niciun fel de suspiciune, deși presiuni subtile s-au exercitat asupra ei începând cu scrisoarea deschisă a lui Ion Iliescu și continuând cu ezitările și contestațiile care i-au fost adresate. Lucrurile grave se petrec însă dincoace de această instituție a statului de drept, în rândul USL și al Ministerului Administrației și Internelor, fiindcă nu Biroului Electoral Central (BEC) i se poate imputa deruta cifrelor în care s-a împiedicat
Curtea, dacă asta era cu adevărat problema și nu validarea sau invalidarea pur și simplu. BEC a vegheat, potrivit legii, la derularea corectă a scrutinului în temeiul cifrelor furnizate din secțiile de votare, privind numărul de voturi exprimate, pe care ulterior le-a raportat la total populație cu drept de vot, de unde a rezultat o prezență la urne de 46,23 la sută, nesatisfăcătoare pentru USL, dar nici dătătoare de liniște pentru președintele suspendat. După ce în ziua referendumului s-au semnalat din teritoriu numeroase tentative de fraudare a votului în stil românesc voluptos, unele confirmate de organele în drept chiar în timpul scrutinului, iar altele, de-a dreptul hilare (70.000 de votanți pe liste suplimentare în județul Olt), constatate după închiderea urnelor, spiritele s-ar fi liniștit dacă USL ar fi realizat 50%+1, iar orice contestație a lui Traian Băsescu ar fi fost caducă. Ministrul Rus nu ar mai fi devenit evaziv, iar ministerul pe care îl conduce nu ar mai fi revenit la CCR îndoindu-se de ceea ce a furnizat secțiilor de votare. Spectacolul acesta demagogic pare o regie a unui circ politic bine pus la punct, dacă asta nu este doar o problemă de percepție a scene politice românești.
Incontestabil că este nevoie de o înnoire în viața noastră polititcă și nu una oarecare. Numai că asta se face cu un preț de imagine prea mare și nu cred că observatorii externi ai vieții politice românești pot fi și ei acuzați de o percepție complice și emoțională a acesteia. Totul se conturează cât mai aproape de imaginea unei lovituri de stat bine puse la punct, deși termenul nu-i place lui Victor Ponta. CCR nu intră în mrejele jocului politic, dar a fost adusă în situația de a facilita prelungirea acestui scenariu funest imlicându-se în soluționarea cifrelor de referință. Că Ioan Rus se îndoiește de veridicitatea cifrelor furnizate BEC nu este o chestiune constituțională, iar CCR ar fi trebuit să nu dea curs inconsecvențelor lui. Dar dacă CCR se arată preocupată atât de mult de o problemă esențială în fond, s-a apropiat și de alte probleme de detaliu ale scrutinului. Atunci de ce nu ar fi luat în calcul și prețul plătit de români și mai ales de România în decontul crizei politice prelungite în mod deliberat. Prăbușirea leului cu peste 15% de la începutul anului, cu efectele lui directe, indirecte și induse în economia românească și așa paralizată de criza economică prelungită, adaugă și cele 20,7 milioane de euro cât este contravaloarea unui referendum insuficient motivat și mai apoi irosit ca un cartuș de manevră într-un război autentic.
Nu mai vorbim despre costurile colaterale investite în cumpărarea de voturi, greu cuantificabile dar suportate și ele în definitiv tot din firava noastră economie. Si toate acestea ca să se câștige ce? Ca să se câștige cât? Deocamdată provizoratul prelungit ne afundă și mai mult în confuzie, imaginea noastră în UE și așa șifonată de un premier plagiator, care se dezice cu nonșalanță de ceea ce spune și ceea ce face, e tot mai estompată acum și de stângăciile vinovate sau nu ale lui Ioan Rus ca să nu mai vorbim de amânarea unor măsuri de redresare economică în favoarea spectacolului politic deloc favorabil. Și totuși, când suntem serioși? Când una spune la Bruxelles și alta facem acasa? Când vrem să acoperim neputințele redresării cu un nou împrumut de la FMI? Când promitem electoratului reglementări la care este sensibil în chip justificat și mai apoi le dăm uitării? Când îl ademenim în tina morală a corupției cumpărându-i votul și apoi promițând că vom lupta cu corupția generalizată?
Deocamdată, nici o demisie. Nici premierul nu demisioneaz, nici Ioan Rus, semn că misiunea lor nu s-a încheiat încă. Scenariul continuă. Cum? E greu de spus. Cine va achita însă nota de plată într-un an electoral așa de încărcat este ușor de presupus. Și totuși, la Olimpiada de la Londra se mai aude câte un Deșteaptă-te, române!
Lasă un răspuns