Întoarcerea celui evadat din „rai”

Cartea cea mare a lui Vasile Vasilache rămâne a fi „Povestea cu cocoşul roşu”, roman- -parabolă, apărut în îndepărtatul an 1966. Trecuse deja 10 ani de la revenirea la baştină a celor deportaţi în Siberia, dar oasele lor încă scânceau la orice boare de ger şi nici canicula nu le dezmorţea ciolanele. Se vede  că marele nostru prozator pierduse vigilenţa şi nici nu şi-a dat seama ce capodoperă antisovietică ieşise de sub pana lui de scriitor începător, abia venit de la ţară în urbea Chişinăului. Fusese profesor la şcoala din Cetireni şi de acolo îşi înviase protagoniştii în file de carte. Nu am să vă povestesc romanul. Dar mă voi opri la un erou din Cetireni despre care nu a scris nimeni.

Alexei Toacă a luptat în cel de al doilea război mondial pe ambele fronturi. Mai întâi la români. În 1944 a venit ordin de la Mareşal ca basarabenii să fie lăsaţi la vatră. Şi cum au venit acasă au fost mobilizaţi de sovietici şi trimişi pe linia întâi ca şi carne de tun. Alexei Toacă a ajuns până în Austria. Aici a fost grav rănit şi i s-a amputat un picior. A venit acasă în cârje. A găsit gospodăria ruinată. Ca să fie în rând cu lumea şi-a potrivit un picior de lemn dintr-un trunchi de tei. L-a meşterit cum a ştiut el mai bine.

Încetul cu încetul şi-a pus gospodăria pe roate. Când a venit vremea să se dea în colhoz a refuzat, motivând că e invalid şi nu va face faţă cerinţelor colective.

Împuternicitul de la Ungheni, un bărbat spân, cu revolverul bălăbănindu-se la şold, l-a privit pe sub sprâncene şi cu o mină de mare nacealnik, i-a retezat-o pe loc:

– Vrerea boierului , măi tovarăş Toacă. Poţi să rămâi ţăran individualist, dar cu o singură condiţie: căruţa şi calul le dai benevol în colhoz. De altfel, nu te scapă nici că ai fost pe front, nici că eşti invalid.

Toacă nu a zis nimic. Şi-a scos biciuşca din piciorul de lemn, a pocnit de câteva ori haiduceşte şi a pornit spre casă.

Zadarnic a aşteptat împuternicitul de la raion să-i aducă Toacă calul şi căruţa cea cu toacă. Peste câteva zile s-a zvonit prin Cetireni că Toacă a dispărut cu tot cu avere şi toată miliţia din raion e pusă pe urmele lui.

Într-o zi, când în centrul satului cânta fanfara militară, împrumutată de la o unitate din Ungheni, şi-a făcut apariţia şi Alexei Toacă, fugarul. Întrucât în toată Moldova Sovietică era interzis ca ţăranii să aibă căruţă cu cai şi car cu boi,  invalidul de război Toacă,  venea cu un car enorm cu coş împletit din mladă de salcie, tras de două vaci grase ca lutul şi cu grumazul ros de jug.

A trecut prin mijlocul horei, tăcut şi cu pălăria trasă pe ochi. Lumea s-a oprit din joc, dar nimeni nu a îndrăznit să se apropie de car să-i dea mâna, să-l salute, să-l întrebe ce mai face şi pe unde a umblat. Numai o nevastă cam de seama lui, i-a zis alteia:

– Fă Marie, tu ai observat?

– Ce să observ, ţaţă Lidune?

– Lixâi şi-o schimbat piciorul de lemn pe altul mai bun. Era încălţat la amândouă picioarele. O fi vândut calul şi căruţa pentru o proteză.

– Nu mai cred. Pe ce şi-o fi cumpărat el două vaci şi un car. Le-o schimbat la ţigani. Atâta-i tot.

După ce carul tras de două vaci a dispărut după cotitură, cineva a poruncit ca fanfara militară să intoneze frumoasa melodie „Car frumos cu patru boi”, care era în mare vogă pe la serbările de altă dată. Muzicanţii s-au şuşotit între ei, dar nu au putut da glas acestei melodii, pentru că în armata sovietică alte cântece erau cântate.

Un alt caz şi mai cutremurător mi l-a povestit Alexei Cojan, membru al ansamblului etno-folcloric  “Ştefan Vodă” din Căpriana. Mama dumisale, trecută de 80 de ani, îşi aminteşte cum au năvălit eliberatorii sovietici în satul Pituşca şi au început să spargă butoaiele cu rafale de Kalaşnikov, îmbătându-se criţă. După asta li s-a făcut dor de fete mari şi au tăbărât în ograda lui moş Timofte Lozovanu. Acesta i-a cam croit cu un toiag şi i-a scos din curte. Peste vreo jumătate de oră au revenit şi mai aghezmuiţi. L-au luat pe moş Timofte pe sus şi l-au escortat până la baltă. Acolo mai erau încă vreo şapte săteni care opuseseră rezistenţă. I-au împins în baltă şi când apa le ajunsese până la brâu, au tras din plin. Toţi au căzut seceraţi în mâlul bălţii în afară de moş Timofte Lozovan. Au tot împuşcat până li se terminaseră cartuşele, dar moşul stătea nemişcat ca o statuie a demnităţii  pituşciene.  Şi atunci un soldat, cu ochii cârpiţi, vreun tătar, nu a mai răbdat şi s-a băgat în baltă. S-a chinuit mult până a doborât victim ciuruită din cap până în picioare de gloanţe.

Când cu ajutorul altui soldat l-au prăvălit, în sfârşit, au constatat că moşul avea un picior din lemn şi acesta se scufundase  adânc în mâlul bălţii.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*