Diamantele Renatei

Un om de afaceri şi-a procurat un diamant de mărimea unui ou de gâscă. Dar bucuria i-a căzut în scârbă, pentru că ochiul lui ager a descoperit o fisură.  Şi el s-a dus la cel mai iscusit giuvaergiu din oraş să-i ceară sfatul cum să procedeze.

Meşterul i-a spus că diamantul poate fi despicat în două din care vor apărea două briliante şi fiecare va fi mai scump decât  cel iniţial. Dar este un pericol: diamantul poate să se fărâmiţeze în cioburi mici şi ele vor avea un preţ de nimic. Acelaşi lucru l-a aflat şi de la alţi giuvaergii din ţările pe unde a călătorit.

Cineva l-a sfătuit să se adreseze unui meşter-faur din Amsterdam. Şi el a mers într-acolo, fiind sigur că-i pe calea cea dreaptă. Ajuns la destinaţie l-a găsit pe mult lăudatul meşter şi i-a spus păsul. Bătrânul a sucit şi a răsucit diamantul, privindu-l cu mult interes de sub monoclu. Şi deodată, ca şi ceilalţi meşteri, i-a vorbit despre riscul de a-l pierde în mici bucăţi.

Omul de afaceri i-a reproşat că povestea asta a mai auzit-o şi de la alţii şi e sătul de toate. Atunci meşterul  i-a  spus şi preţul pentru munca sa. Proprietarul diamantului a fost de acord, dar a rămas surprins, când acesta i-a înmânat diamantul unui june, care printr-o lovitură sigură a despicat nepreţuita comoară în două.

– De când lucrează acest tânăr atât de priceput, a întrebat omul.

– Abia de trei zile. El nu cunoaşte preţul diamantului şi de aceea nu i-a tremurat mâna.

Această parabolă mă duce cu gândul la o femeie din Verejenii Ocniţei, care şi-a împrumutat şi numele de familie de la pitorescul sat de pe malul Nistrului—Verejeni. Ea vine din lumea tehnocraților. A absolvit Politehnica, a trecut prin Şcoala Deşteptării Conştiinţei Naţionale, fiind în avangarda de la Uniunea Scriitorilor, rostind memorabile discursuri. Deşi nu avea facultate filologică, ea nu s-a temut să despice în două diamantele limbii române. Neclintită şi mereu avântată în primele rânduri alături de Lidia Istrati, Leonida Lari, ea a respirat cu dulcele aer al poeziei patriotice, pe care a înălţat-o ca pe o flamură pe baricadele neobişnuitului an—1989, dar şi a anilor ce vin.

Firavă, uscăţivă şi mereu în lipsă de bani, ea a încercat să supravieţuiască fără a plânge în batistă. Prin intermediul Societăţii „Micul Prinţ”, pe care o vârfuieşte de ani buni, a încercat să educe o pleiadă de tineri patrioţi, printre care au fost şi copiii mei, care ajunşi la majorat îşi amintesc cu pietate de tanti Renata.

Acum, în acest anotimp aniversar, ce ţi-aş dori, dragă Renata? Mai întâi de toate, să-ţi adun diamantele poetice într-un volum selectiv, pentru că ai ce şi de unde alege. Să te mai opreşti din goana caracteristică ţie şi să-ţi cauţi de sănătate, pentru că mai ai de scris cărţi şi de însurat pe Dan căpitan Verejan, diamantul cel mai de preţ al vieţii tale.

În rest, aş vrea să închei aceste rânduri cu o poezie, pe care tare aş fi vrut s-o scriu eu. Nu ştiu cui aparţine, dar această frântură de vers mi s-a întipărit de pe când eram tineri şi nespuşi de talentaţi, când puteam cuceri  un regiment de fete cu o poezie. Iar poezia despre care îţi vorbesc era dedicată mamei. Putea fi şi a ta de la cenaclul din cadrul ziarului „Tinerimea Moldovei”, condus în anii cei buni de Liviu Deleanu.

Iar dacă te-aş privi acum

Ca pe un crin lovit de-o rază,

Ar fi însingurarea ta

O lacrimă ce sângerează.

Atât am avut a-ţi spune. Şi nu uita că suntem în anotimpul, când e nevoie să mai luminăm ca un mesteacăn în plină primăvară, să ne apropiem de taina izvoarelor şi să aprindem făclia în minţile micilor prinţişori de pretutindeni. Ave Poezia!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*