– consideră Părintele Profesor Nicolae Bordaşiu de la Biserica “Sfântul Silvestru” din Bucureşti –
La vârsta şi anii săi de viaţă, Părintele Profesor Nicolae Bordaşiu – vrednic slujitor al Bisericii „Sfântul Silvestru“ din Capitală, uimeşte prin spiritul său viu, mereu atent la cei din jur, întotdeauna pregătit şi neostenit în a le fi de folos credincioşilor care vin în număr considerabil la slujbe. Dincolo de haina preoţească, care îl înnobilează, părintele este un om care a trăit o viaţă marcată de asprimea celor mai dure închisori, dar şi de amintiri de aur cu Părintele Profesor Dumitru Stăniloae sau Părintele Profesor Constantin Galeriu.
– Tatăl Dvs., tânăr fiind, entuziast şi cu dragoste de ţară şi de poporul românesc, a fost unul dintre cei prezenţi pe Câmpia de la Alba Iulia. A fost unul dintre cei ce au zis: «Vrem să ne unim cu ţara!»“. De aici începe povestea vieții dvs, Părinte Nicolae Bordaşiu.
– Ungurii n-au uitat că tata a fost unul dintre cei s-au răzvrătit şi, după impunerea Dictatului de la Viena (1940), l-au condamnat, în lipsă, la moarte. Eu nu puteam gândi să rămân într-o stăpânire străină şi să învăţ şcoală într-o limbă pe care nu o cunoşteam. Eu nu ştiam limba ungurească. Asta a vrut Bunul Dumnezeu să se întâmple. Am plecat eu singur întâi de acasă. Apoi, am venit şi am luat-o pe sora mea, aveam doar 16 ani. Mama mea murise şi tatăl meu era ocupat cu şcoala, cu parohia, cu pământul. Faptul că am rămas fără mama a făcut ca eu şi sora mea să fim foarte uniţi. Ea nu a putut suporta să rămână fără mine. Când am venit acasă, îşi pierduse graiul de plâns şi atunci tatăl meu mi-a zis: «Ori o iei şi pe soră-ta, ori nu mai pleci nici tu.»
– Aţi luat-o de acolo pe sora dumneavoastră? Tatăl a rămas în sat?
– Am luat-o. Aşa a vrut Dumnezeu să fie aşa, pentru că, într-o seară, când înaintau trupele ungureşti, în sat a venit un pluton de unguri. S-au dus la cârciumă, au dat de băut oamenilor din sat. După ce au băut, unul dintre ei a spus unui ţăran: «Noi am venit să punem pe băţ pielea la popa ăl tânăr». Popa cel bătrân era bunicul şi cel tânăr era tatăl meu. Omul când a auzit a mers să-i spună primarului. Acesta a auzit la radio ce se întâmplă în Ardealul de nord şi atunci l-a trimis pe cel care bate toba şi spune veştile în sat. Omul a venit să-i spună tatei ce se întâmplă, dar în coridorul casei era un soldat care nu l-a lăsat să intre. Tata asculta radio, el nu a auzit nimic, nici nu ştia că are soldat care îl păzeşte. Omul a intrat pe la vecin, s-a dezbrăcat de haine ca şi cum ar fi s-ar fi trezit din somn. A strigat din grajd în româneşte şi în ungureşte că moare boul. Soldatul când a auzit, care era, în fond, un ţăran, ceea ce pentru el un bou era ceva de preţ, l-a lăsat pe om în casă…
– Părinte Nicolae, a reuşit planul pus la cale de ţăran?
– Da. Tata când l-a văzut, nu l-a cunoscut, că el era un străin de casa noastră, s-a speriat, dar celălalt i-a făcut semn să tacă. I-a spus că are în casă un soldat care îl păzeşte, că la cârciumă este un grup întreg venit în sat să îl omoare. Tata a ieşit sub pretextul că merge să vadă cum moare boul, s-a dus în grajd şi de acolo a plecat mai departe. Când au venit mai târziu ungurii, l-au întrebat pe soldat: «Popa e înăuntru?», şi celălalt a răspuns că nu, că e dus în grajd că-i moare un bou. Când s-au dus ei acolo, grajdul era gol, vitele liniştite şi au realizat că au fost păcăliţi…
– Preacucernice Părinte Nicolae, a rămas fără repercusiuni farsa jucată ungurilor?
– Nu. S-au dus şi l-au luat pe bunicul meu. Dacă până în acel moment au venit cu linişte, acum au venit cu împuşcături şi cu urlete şi spuneau în gura mare că dacă cineva îl adăposteşte pe „popa cel tânăr“ şi nu-l predă, va fi împuşcat. L-au dus pe bătrânul preot, care avea atunci vreo 70 de ani, la marginea satului şi i-au dat nişte unelte ca să-şi sape singur groapa. Oamenii din sat, ca să-l salveze, au trimis oameni călări în satele vecine, unde erau unguri, să le spună ce se întâmplă în satul lor. I-au rugat să vină în ajutorul preotului bătrân care a fost întotdeauna un om paşnic şi bun. El a fost liniştit şi nu a făcut niciodată gălăgie ca cel tânăr, care îndemna să ne unim cu ţara. Au venit oamenii din satul vecin şi l-au salvat pe bunicul. Până târziu, peste ani şi ani, groapa a rămas mărturie a ceea ce putea să se întâmple…
Firul poveştii continuă cu perioada liceului, absolvit la Beiuş, unde vedeai oamenii mergând la plug cu căruţa, iar duminica erau îmbrăcaţi impecabil, ca nişte domni adevăraţi de oraş, un oraş cu o istorie culturală bogată, care a pus o bază solidă în educaţia adolescentului cu gânduri şi aspiraţii înalte pentru viitor.
Legat tot de oraşul ardelenesc este momentul întâlnirii cu preotul paroh şi episcopul martir Nicolae Popovici, bucuria vieţii mele acea întâlnire, omul care mi-a îndrumat paşii spre teologie şi m-a sfătuit îndeaproape, spune Părintele Nicolae. Pentru că era în vremea războiului şi nu era permis decât admiterea la o facultate militarizată, tânărul Bordaşiu Nicolae dă admitere la Farmacie, ca să poată urma Teologia. Reuşeşte şi urmează în paralel cursurile ambelor facultăţi. A urmat o perioadă de care Părintele Nicolae Bordaşiu îşi aduce aminte cu mare plăcere. Povesteşte de Gala Galaction, profesor la Vechiul Testament, o personalitate a Bisericii noastre, scriitor, profesor. Avea o dragoste enormă faţă de slujbă, faţă de Biserică. Gala Galaction s-a apropiat foarte mult de studenţii cazaţi la Internatul Teologic, de la Mănăstirea Radu Vodă, mai cu seamă în serile în care venea şi le vorbea celor 20 – 35 de tineri ca şi cum ar fi fost copiii lui.
Pe lista numelor care i-au deschis apetitul pentru cunoaştere şi învăţătură se înscriu numai personalităţi marcante. A fost profesorul Ioan G. Coman, care le făcea expuneri de patrologie, de literatură patristică. Profesorul era o somitate, un savant în materie, cunoscător de limbă greacă şi latină. Apoi, era Haralambie Rovenţa, profesorul de Noul Testament, care a publicat nenumărate cărţi de comentarii la Noul Testament. Era un om de o bunătate sufletească şi de o fineţe deosebite. Filosoful Ioan G. Savin, alt om impecabil, pe care studenţii îl aplaudau la curs. Mai era stâlpul Ortodoxiei, cum ziceam noi, Tudor M. Popescu, marele istoric, care era un om atât de modest… venea şi cânta la strană cu noi la slujbele pe care le făceam la Biserica Radu Vodă, unde patriarhul Justinian a instituit regim de mănăstire. Ne-a trimis ca preoţi slujitori oameni deosebiţi. Acolo a fost părintele Paulin Leca, care a tradus mai multe cărţi din limba rusă, era foarte bun cunoscător de limba rusă, a fost Maxim Mereanu, care au fost cu toţii trăitori în Grecia. Aceştia veneau şi făceau slujba la biserică, împreună cu preoţii de la facultate şi cei care erau la internat. Internatul Teologic avea şi un statut de institut de educaţie pentru viitori preoţi, îmi mărturiseşte Părintele Nicolae. După care continuă: Am avut, de asemenea, colegi deosebiţi: Mitropolitul Nicolae Corneanu, care a fost ucenicul Părintelui Ion G. Coman, Arhiepiscopul Gherasim Cristea de la Râmnicu Vâlcea, Mitropolitul Antonie Plămădeală, un bun prieten, Părintele Arhimandrit Roman Braga, care acum este duhovnic şi slujitor la o mănăstire din America. Cu părintele Roman Braga am frecventat Mănăstirea Antim din Bucureşti, unde aveau loc întâlnirile «Rugului Aprins». Printre cei de acolo, Părintele Arhimandrit Benedict Ghiuş era asistent la Catedra de Mistică, pe care o ilustra Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, pe care îl iubeam foarte mult toţi studenţii…
– Cum găsiţi societatea românească, la 22 de ani de la evenimentele din decembrie 1989?
– În Biserică, uşile sunt deschise, întotdeauna, pentru toţi oamenii – păcătoşi sau mai puţin păcătoşi. Oricum ar fi omul, el este făptura Lui Dumnezeu, iar Mântuitorul Iisus Hristos întăreşte poruncile care au fost date de Dumnezeu prin Moise, „Să-l iubeşti pe aproape tău ca pe tine însuţi”. Toate aceste porunci converg spre iubirea de Dumnezeu. Deci, în Biserică ne întâlnim toţi. Sunt bine primiţi toţi – şi păcătoşi, şi nepăcătoşi, şi slujitori, şi cei care sunt numai închinători. Cât îmi pot da seama, în calitatea mea de duhovnic, de pulsul vieţii sociale, aş spune, şi ca unul care a avut de înfruntat rigorile regimului comunist, o singură idee: e o mare nedumerire şi o mare frământare în legătură cu ceea ce au aşteptat oamenii şi ceea ce se întâmplă de fapt. Dar istoria este un testament lăsat de strămoşi „spre tâlcuirea vremii de faţă şi povăţuire în viitor”.
– Cum v-aţi imaginat, de pildă, că vor evolua lucrurile după decembrie 1989?
– Ca mulţi alţii, un fel de „restitutio in integrum”. Asta însemna o reparaţie istorică faţă de cei care au muncit înainte vreme şi care au fost deposedaţi de munca lor, şi intelectuală, şi materială. Regimul comunist a distrus toate bazele societăţii anterioare şi pe toţi cei care au fost oameni cinstiţi şi muncitori i-a băgat în aceeaşi oală cu aceia care au fost socotiţi „exploatatori”. Dar pe toţi i-a distrus, şi mai ales intelectualitatea. Desigur, nu numai aspectul material fiindcă noi, ca societate creştină, privim şi forma de ridicarea morală a omului. Şcoala a fost bulversată, au fost răsturnate valorile de predare, de apropiere a omului de aspectele înalte ale societăţii. Regimul trecut a vrut să ridice întreaga societate, dar n-a făcut-o în întregime. Pe unii i-a afundat, iar pe alţii i-a ridicat într-o formă superficială. Aşa s-a creat o structură nouă, netemeinică, a societăţii. Sau ca omul cu picioare de lut. În felul acesta a fost „ridicarea” societăţii sub regimul comunist. În anul 1990, societatea nouă i-a acceptat pe cei care au fost ridicaţi şi i-a scos din greutăţi şi pe aceia care au fost împilaţi înainte, dar uniformizarea nu s-a putut face, iar ridicarea valorică a mers foarte greu. Cu alte cuvinte, „Regimul trecut a vrut să ridice întreaga societate, dar n-a făcut-o în întregime. Pe unii i-a afundat, iar pe alţii i-a ridicat într-o formă superficială.”
– Se invocă foarte ferm şi frecvent faptul că avem multe biserici şi puţine aşezăminte sociale, aşezăminte unde Biserica să îngrijească bătrâni, copii şi bolnavi, conform poruncii evanghelice.
– Lucrurile se privesc, iertaţi-mi termenul!, foarte stângist. Adică s-ar vrea ca, în clipa de faţă, Biserica să ofere tot ceea ce nu s-a făcut în decenii de către societatea românească. Or, tocmai aceasta caută Biserica să facă astăzi. Pe de alta parte, „Biserica nu poate oferi tot ce nu s-a făcut în decenii”. Biserica este prezentă peste tot în viaţa creştinului şi sub aspectul acesta. Şi o face în spiritul ei de lucru, adică cu dragoste, cu răbdare. Toate la vremea lor se vor împlini. Iată programele prin care lucrează Biserica: unuia îi zice „Alege şcoala!”. Acest program luptă împotriva abandonului şcolar. Alt program: „Hristos împărtăşit copiilor”, tocmai pentru ca acestora, care au sufletul deschis şi maleabil, să le dea ceea ce în general nu le dă societatea. Biserica se îngrijeşte de cei tineri, îi îndeamnă să-şi întemeieze viaţa de familie pe Sfânta Taină a Cununiei, pentru a întări legătura dintre bărbat şi femeie – baza societăţii, piatra pe care a pus-o Iisus Hristos la temelia societăţii. Or, spiritele contrarii tocmai aceasta caută să imprime vieţii tinerilor – un mod de a trăi fără o responsabilitate, fără o legătură. În momentul în care se întemeiază o familie prin Taina Cununiei, responsabilitatea fiecăruia este subliniată de legământul pe care-l fac prin punerea mâinilor pe Sfânta Evanghelie şi pe Sfânta Cruce.
– Care credeţi că este cauza principală a agresivităţii din România zilelor noastre?
– Este un răspuns foarte greu pe care trebuie să-l dau: lipsa educaţiei moral-religioase. Dacă această educaţie ar fi promovată sub toate formele şi în toate locurile, atunci cu siguranţă aspectul vieţii sociale ar fi cu totul altul.
– S-a invocat în dezbaterea publică faptul că moştenirea noastră bizantină ar fi un impediment major din punct de vedere politic şi istoric pentru România. Ar fi fost mai bine pentru noi, ca popor latin, să fim de confesiune romano-catolică?
– Ştiţi, pe vremuri exista un dicton latin care zicea: „Cuius regio, eius religio” (Religia este a celui care domină). În zona mea de origine, tendinţa Imperiului austro-ungar era să facă o trecere a românilor la confesiunea casei imperiale domnitoare. Noi, ca români, ne-am născut creştini şi ortodocşi şi, până la momentul anului 1700, atunci când habsburgii au căutat să impună o religie a statului, întregul neam românesc, deşi era divizat politic în provincii, era un monolit sub aspectul spiritual-religios. Toţi erau creştini şi ortodocşi. De aceea, în partea mea de origine, bunăoară, dacă-l întrebai pe un român de ce religie era, îţi răspundea: „De lege românească”. Şi legea românească era Ortodoxia. Deşi partea Ardealului era mai puţin influenţată de atmosfera bizantină, Biserica Ortodoxă a trăit acolo foarte puternic şi a ţinut neamul românesc unit. Sufletul îşi caută locul de trăire spirituală acolo unde se simte bine. Or, starea spirituală a românului nu este cu influenţe bizantine, ci cu influenţele Ortodoxiei. Românii din Ardeal se simţeau bine în Biserica Ortodoxă. Unii au preferat să fie omorâţi sau să fie închişi pentru credinţa lor decât s-o schimbe – aşa cum a fost ţăranul Nicolae Oprea de la Săliştea Sibiului, care a mers cu jalba la împărat de trei ori şi care şi-a pierdut viaţa în temniţă.
– Am fi avut alte şanse istorice dacă am fi fost romano-catolici?
– Eu nu cred. Fiindcă, din punct de vedere religios, mântuirea vine de la Dumnezeu, nu vine de la oameni. Şi rânduiala vieţii noastre tot de la Dumnezeu este. Orice încercare este dată pentru a fi depăşită şi de aceea creştin-ortodocşii din Ardeal au înfruntat şi prigoniri pentru a-şi păstra religia.
– Mulţi tineri aleg să părăsească ţara. Ce le-aţi spune acestora?
– Este un fapt real că aici, în Biserica „Sfântul Silvestru”, contemporani cu frăţia ta au fost foarte mulţi tineri care căutau o stare de mai bine în afara ţării. Şi acum am o corespondenţă destul de bogată cu cei care au crescut „în Silvestru” şi care acum sunt în Canada, în Statele Unite ale Americii, în America Sud sau unii chiar în Oceania. De aceea, Biserica noastră Ortodoxă şi-a trimis preoţi misionari pentru a-i sprijini sufleteşte pe toţi cei plecaţi. Fiindcă niciunde nu se găsesc în plinătatea lor spirituală aşa cum se găsesc acasă. Unii regretă că au plecat, dar nu se mai pot întoarce fiindcă nu au un temei material aici. Alţii se simt bine acolo fiindcă au ajuns pe locuri de cinste. Unii sunt profesori universitari, sunt minţi luminate. Or, aceştia chiar dacă ar fi avut un temei religios mai puternic, poate tot n-ar fi rămas, fiindcă mirajul unei lumi mai bune este atrăgător.
– Vă mulțumesc!
Lasă un răspuns