Plictisită de nelucrare, de ambiţii şi damfuri ciocoieşti, aşa-numita „clasă politică”, cu adânci, temeinice şi metastazice mufări în resursele tot mai secătuite ale ţării, gonflează mai mult decât se cuvine soarta „olandezului nezburător” (încă) de la Cotroceni. Dezlipit de telefoanele speciale, de butonul roşu al declanşării unor noi semnale de criză, trădat de transhumanţii propriei stâne pedeliste, preşedintele Traian Băsescu încă mai speră să-şi recupereze restul de simpatie mizând, culmea!, pe moralitatea omului normal, gata să muşte momeala scenariului victimizant al „loviturii de stat” – ultimul birlic scos la înaintare pe fondul cacealmalei politice stârnite de referendum.
Cu o cotă redusă de simpatie, cu un comportament revolut, de bazar, claustrat în propriile marasme, respins categoric, ca şansă, de milioanele de români exilaţi în imperiul de mijloc al Europei, preşedintele suspendat pariază pe absenteismul electoratului la referendum, pe neîmplinirea necesarei cote de 50 la sută plus unu. Şi chiar dacă acest sub 50 la sută va fi majoritar în favoarea destituirii sale, asta nu contează în statul de drept al strâmbătăţii.
Înghesuit la colţ de mai tinerii Victor Ponta şi Crin Antonescu, produse recalibrate valoric ale jocului politic, preşedintele suspendat refuză ideea unei retrageri onorabile deşi varianta posibilei reveniri pe funcţie ar fi de contra-efect în context intern şi mai ales în zona contactelor externe, acolo unde şi-a consumat cam tot bagajul credibilităţii prin gafe impardonabile. În disperare, pe campania de motivare, Traian Băsescu desecretizează sumedenie de înţelegeri pe scurtă durată la Consiliul Europei, desecretizare ambiguă din care România este pusă pe fundalul înceţoşat de zâmbetul larg al preşedintelui fără exerciţiu. Statul sunt eu, pare să ameninţe TB gloata iresponsabilă.
În paralel, total confuze, acuzele de plagiat (după un studiu personal şi academic al lui TB în rada tezei de doctorat a lui Victor Ponta) sunt tangente situaţiei de fapt, campaniei de susţinere a cauzei sale şi exogene rezultatului referendumului. Că Ponta a plagiat, indiferent de importul de busuioc, este fapt dovedit academic, pe scorul de doi la unu. Se confirmă de altfel, coborând spre 2003, că doctoratul a devenit un produs vagonabil şi că, în sine, singura vină reală a doctorandului Victoraş de atunci, un aspirant fără galoane politice orbitoare, ar fi lipsa de profesionalitate a comisiei de doctorat, recte a îndrumătorului de lucrare. Nu cunosc nume dar, în mod normal acestora trebuie să li se aplice coerciţiile cuvenite şi, ca urmare, se impune revederea sistemului academic de acordare a titlului de doctor, stoparea inflaţiei în domeniu, de ce nu, rejudecarea bucată cu bucată a miilor de teze de doctorat aparţinătoare unor alţi privilegiaţi ai sistemului. Întâmplător sau nu, cazul VP este una dintre dovezile „la vedere” ale deteriorării sistemului de educaţie, de învăţământ unde, spre exemplu, o tânără „de perspectivă” reuşeşte să frecventeze „la zi” două facultăţi concomitent cu un masterat şi mai ales în condiţiile în care îşi îndeplineşte „exemplar” sarcinile de serviciu undeva, în structurile bugetate ale patriei. Şi, în definitiv, vinovăţia de plagiat a unui politician este de o desuetudine copleşitoare pe fondul dosarelor penale ce vizează parlamentari de drept comun.
De-a puia gaia, ne întoarcem la început de pluguşor estival, bădica Traian. Personal, dincolo de trucajele gazetăreşti cu flota, cu Roşia Montană, gazele de şist, etc., etc., dincolo de amprenta posibilă a preşedintelui pe afaceri mai mult sau mai puţin oneroase, personajul mi-a devenit simpatic prin încrâncenata susţinere a reducerii numărului de parlamentari. Şi, dacă nu mă înşel, cifra de 300 părea bătută în cuie decizionale. Sau nu?
Pe altă dimensiune, guvernarea USL, încă greu de supus unei analize de bilanţ în contextul perioadei parcurse, indiferent de rezultatele promisei strategii de redresare economică, va suferi o diminuare a interesului public până la parlamentarele din noiembrie. Nici Crin Antonescu, în eventualitatea suspendării lui Băsescu, nu se află decât metaforic pe cai mari, victoriile de moment ale uniunii căreia îi aparţine nefiind asiguratorii câştigării funcţiei, regula precedentului păgubos inducând o reacţie de adversitate. Abia în acest context regula de bumerang a uninominalelor va lovi în structurile de rezistenţă ale triadelor (putere-opoziţie), exigenţa sporită a electoratului diminuând şansa candidaţilor „pe liste”, împingând în faţă tot ce poate fi advers actualei clase politice şi, cu precădere, pe cei care sunt dedicaţi proiectului de recâştigare a României pentru români. Se doreşte un parlament cu 300 de parlamentari în care majoritatea să reprezinte majoritatea populaţiei. Restul… de-a puia gaia!
Lasă un răspuns