Provocările noului mileniu

În noul mileniu Biserica va fi provocată de anumiţi factori pe care Ea trebuie să-i ia în considerare. Un exemplu este Problema credinţelor non-creştine. Ne mişcăm foarte repede într-o lume pluralistică, din perspectivă religioasă. Cum ar trebui să reacţioneze Biserica la aceasta? Primul lucru pe care creştinismul trebuie să-l facă este să abandoneze metodele lui misionare agresive, din timpurile şi vremurile trecute. Evanghelizarea ar trebui să nu implice constrângerea de nici un fel, nici chiar făcută în cel mai delicat mod. În al doilea rând teologia creştină trebuie să reconsidere poziţia ei, a ceea ce poate fi considerat, aşa numitul pluralism religios. Din punct de vedere istoric părerile diferite au fost exprimate şi practicate cu privire la acest lucru. Părarea ce a predominat în trecut a fost una hristonomistică: numai acei ce cred în Iisus Hristos pot fi mântuiţi. Această părere a predominat mai ales printre Protestanţi, asa numiti “Barthian approach”. Există o părere ce a inspirat multe mişcări misionare în Vest, în ultimele secole. Această părere a fost contestată în interiorul teologiei protestante în timpurile noastre.

Sunt astăzi teologi protestanţi care vor să susţină ideea a ceea ce poate fi numit “Hristos cosmic”, a unei Hristologii largi, capabilă să includă în termenul “Hristos” pe cei din alte religii care, conştienţi sau inconştienţi fiind, sunt în căutarea a ceea ce noi creştinii numim “Iisus Hristos – Hristocentrism”. Această dezvoltare, extindere şi mărire a Hristologiei pare să fie favorită mai ales printre creştinii protestanţi, care trăiesc în zone ca India, Japonia, etc., unde creştinismul este în minoritate. Ei cred că în situaţia lor, tradiţionalul, atitudinea Hristocentrică relativ îngustă, restrânsă nu are sens.

În teologia Romano-Catolică, părerea ce a predominat din punct de vedere istoric este accentuată prin întoarcere la Sfântul Ciprian (de fapt origine ce poate fi stabilită la Origen în secolul al III-lea), extra ecclesiam nulla salus sau nu există salvare în afara Bisericii. Prin termenul “Biserică” se sugera, în trecut, Biserica Romano-Catolică, punct de vedere modificat radical în secolul nostru, cu precădere de la cel de-al doilea Conciliu de la Vatican, prin ideea de grade de comuniune: cei ce aparţin Bisericii Romei sunt în plină comuniune cu Biserica, în timp ce aceia aflaţi în afara Bisericii Romano-Catolice aparţin numai în mod parţial “Templului lui Iisus Hristos”. Cu privire la religiile non-creştine, teologia romano-catolică începe să promoveze o poziţie deschisă, vis-a-vis de fenomenul de pluralism religios. O comisie internaţională a Vaticanului a publicat foarte recent un raport extrem de detaliat în legătură cu relaţia dintre creştinism şi celelalte religii, în timp ce cărţi cum ar fi cea a fostului profesor de la Universitatea Gregoriană din Roma, Jaques Dupuis sugerează o apropiere de pluralismul religios ca fenomen ce aparţine lui Dumnezeu; iată cât de departe s-a ajuns.

Teologia ortodoxă nu s-a pronunţat oficial, din acest punct de vedere. Sunt dintre aceia care îşi menţine poziţia rigidă, asemănătoare cu cele ale Romano-Catolicilor şi Protestanţilor din trecut. De asemenea există puncte de vedere care pot fi clasificate pe două categorii: una dintre ele este bazată pe Pnevmatologie. Cealaltă este bazată pe Eshatologie. Prima face o distincţie clară şi limpede între lucrarea lui Iisus Hristos şi rolul Duhului Sfânt în istoria mântuirii. Potrivit acestor distincţii ia ca punct de reper, mai mult sau mai puţin, ideea teologului rus Vladimir Lossky, aceea a “două iconomii”, cea a lui Iisus Hristos si cea a Duhului Sfânt. Lucrarea Duhului Sfânt după această părere, nu este limitată Bisericii şi creştinilor, ci se extinde asupra întregii umanităţi şi creaţii. Din această cauză celelalte religii nu sunt în afara sferei de acţiune a Duhului Sfânt, cu toate că se poate spune că ei se află în afara lui Iisus Hristos.

Părerea eshatologică, pe de altă parte, este bazată pe un argument diferit. Înainte de judecata de apoi nimeni nu poate spune cu certitudine absolută cine nu aparţine lui Iisus Hristos şi nu este mântuit. De remarcat aici este cuvântul “nu”. Acest argument nu implică faptul că ar fi vorba de agnosticism şi neclaritate cu privire la Iisus Hristos şi Biserică, drept calea spre Dumnezeu si mântuire. Agnosticismul se referă numai la cei ce nu cred în Iisus Hristos şi nu sunt membrii ai Bisericii Sale. Această poziţie permite o atitudine pozitivă cu privire la non-creştini şi are o mai mare credibilitate decât argumentul Pnevmatologiei. Este de fapt rezonabil numai pentru Biserica Creştină să trăiască sub obscuritatea istoriei şi să lase lui Dumnezeu să-şi descopere judecata finală, în ceea ce priveşte mântuirea tuturor. Aceasta însă nu-L relativizează pe Iisus Hristos sau Biserica Lui cea Sfântă. Din câte cunoaştem, Biserica – Trupul lui Iisus Hristos, este singura cale sigură spre Dumnezeu, stabilind relaţia optimă a omului cu Dumnezeu. De aceea noi creştinii nu putem propune o cale mai bună decât cea pe care o ştim. Suntem neclintiţi şi statornici în această credinţă. Dar numai la judecata de apoi a lui Dumnezeu putem vedea, chiar şi dintre creştini, care anume va fi mântuit. O asemenea poziţie este diferită faţă de sincretismul religios. În sincretism, presupunerea acceptată de toate părţile participante este aceea că fiecare religie are ceva pozitiv cu care să contribuie. Şi se aduc, să spunem aşa, variatele şi diferitele contribuţii pe care le fac, ajungându-se la o totalitate, la un întreg, urcându-se în fapt spre un fel de nouă religie. Iată ce înseamnă sincretismul.

Într-o interpretare non-sincretistă, fiecare religie poate recunoaste elemente pozitive într-o altă religie, dar vede şi judecă aceste elemente în lumina propriei sale credinţe şi, bineînţeles, nu ca pe o parte componentă a unei noi religii. Aceasta conduce spre cel de-al treilea punct de vedere al meu, privind ceea ce creştinătatea ar trebui să facă, în legătură cu pluralismul religios al vremurilor noastre. După ce se exclude total ideea instaurării vreunei noi religii, transformând pluralismul religios în sicretism religios, simulând atitudinea de respingere pe baza a ceea ce tocmai s-a spus, singurul lucrul inteligent şi corect pe care creştinătatea trebuie să-l facă este acela de a intra în dialog cu alte credinţe – dialogul ecumenic. Un astfel de dialog ar trebuie să fie constructiv, neputând fi un dialog inter-religios în detrimentul convingerilor religioase. Creştinismul trebuie să-şi aprofundeze şi să-şi întărească teologia, nu să o înece într-un fel de agnosticism ori relativism. Dialogul nu înseamnă indiferenţă şi ignoranţă faţă de adevăr şi relativizare. Dimpotrivă, înseamnă convingere, şi fără încăpăţânare, fidelitate combinată cu deschidere spre comunicare. Dialogul este un pas dincolo de toleranţă, înţelegere şi îngăduinţă. Implică recunoaşterea faptului că celălalt, diferitul, există nu numai pentru ca, pur şi simplu, să existe – aceasta însemnând toleranţa, îngăduinţa – ci există ca cineva care are ceva anume să-mi spună, ceea ce trebuie să ascult cu seriozitate şi să transpun după propriile mele convingeri şi să judec acest lucru sub şi în lumina acestor convingeri. Dar ce-mi va spune celălalt într-un astfel de dialog? Un dialog nu are nevoie numai de parteneri, are de asemenea un subiect. Despre ce ar vorbi partenerii implicaţi în acest dialog? Se va discuta despre politică şi rolul religiei în diferitele conflicte naţionale şi din lume?

Aceasta va fi, pentru unii, în special politicieni, un lucru folositor, benefic şi binevenit. Dar este puţin probabil ca un astfel de subiect să fie constructiv. Rezultatul va fi negativ – mai mult ca sigur. Din acest motiv, sugerez ca dialogul cu religiile despre care vorbim, să aibă subiecte diferite, variate. Ar trebui să ne plaseze înaintea subiectelor arzătoare ale umanităţii deoarece am intrat în secolul XXI şi în mileniul III. Religia nu este ştiinţa despre religie, cu atât mai puţin despre religii. Religia constă în conlucrarea, cooperarea şi colaborarea cu oamenii şi relaţia acestora cu Dumnezeu şi, de asemenea, religia reprezintă pentru oameni, legăturile cu semenii. Religia trebuie să înfrunte provocările timpurilor şi vremurilor noastre.

Aceste provocări includ, pentru că am intrat în mileniul trei, printre altele şi pe acelea ale tehnologiei şi globalizării. Lumea se schimbă total. Cu toţii ştim acest fapt. Sunt lucruri bune care pot fi spuse, însă există şi pericole serioase în legătură cu această revoluţionalizare a lumii. Nu putem rămâne indiferenţi în faţa acestei situaţii. Marea problemă a secolului care a venit este globalizarea şi aceasta este cum să împaci pe cei puţini cu cei mulţi, cum să eviţi formarea unităţii universale pe seama diversităţii locale; cum să accepţi diferenţele, nu să exişti, pur şi simplu, ca să fii tolerat, ci să contribui în beneficiul umanităţii. Trebuie să luăm poziţie în această problemă. Trebuie să ne explicăm credinţa şi să oferim soluţii acestei probleme a globalizării şi mondializării. Trebuie să ne informăm credincioşii şi să acţionăm în concordanţă, în formarea unei conştiinţe universale, în legătură cu această problemă. De asemenea există şi provocarea ecologică. Aceasta este probabil cea mai serioasă problemă cu care se confruntă astăzi umanitatea. Creştinătatea acordă mare importanţă şi multă preocupare pentru actuala criză ecologică (şi economică). Acest adevăr este afirmat şi recunoscut de către toţi. Cu alte cuvinte, există o poziţie clară şi limpede, care contribuie foarte mult la soluţionarea acestei probleme. Un dialog pe marginea unui astfel de subiect ar putea aduce la masa tratativelor chiar şi pe cei implicaţi în conflicte naţionale, politice şi economice. Pluralismul religios poate fi folosit în mod constructiv, în acest sens, aducând astfel, consecinţe benefice (şi) în multe alte domenii.

Iar în final, există provocarea ştiinţelor, în special aceea din partea ştiinţelor biologice. Aproape că nu mai există nimeni care în zilele noastre să nu fie alarmat şi provocat de noutăţile privind descoperirile făcute în biologie şi genetică. Nu mai departe de ieri, am citit într-un ziar, că savanţii au reusirt să cartografieze cromozomii, ceea ce face posibilă însăşi manipularea vieţii. Bineînţeles că nu putem trata şi privi cu indiferenţă, aroganţă şi ignoranţă ceea ce se întâmplă. Acesta este un subiect care cere şi este atât de nou şi de provocator, încât o asemenea abordare şi dezbatere este obligată să fie o chestiune (problemă) extrem de complexă. Însă este destul de naiv, permiteţi-mi să spun că problema Bioeticii poate să fie pur si simplu o chestiune de legislaţie (a legislaţiei) de stat. Opinia lumii trebuie formată iar religia este un factor major în formarea şi informarea opiniei publice şi a conştiinţei umane. Nici un dialog teologic nu poate avea efect dacă nu abordează probleme de acest fel. În faţa acestor provocări ce ar trebui să facă Biserica Ortodoxă? Cum ar trebui să reacţioneze şi cu ce ar trebui să contribuie? Aici, în cele ce urmează, sunt nişte păreri personale în ceea ce priveşte această întrebare crucială: – Teologia ortodoxă trebuie să revizuiască (revadă) limbajul. Noi am moştenit o tradiţie dogmatică bogată şi trebuie să o păstrăm cu credinţă şi să nu schimbăm nimic în ea, în conţinutul ei. Probabil că nu avem nevoie de dogme noi, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să conservăm dogmele ca pe nişte comori şi sit-uri arheologice. Cu siguranţă că avem nevoie de o interpretare a dogmelor noastre în termeni existenţiali, moderni şi contemporani. De exemplu, ce înseamnă pentru omul zilelor noastre că Dumnezeu este trinitate. Aduce la lumină problreme cum ar fi acelea create de individualism, universalism, care marchează prezenţa noastră în cultură. Ce poate să spună un slujitor al bisericii catolice despre problema globalizării, care domină deja, ordinea de zi a lumii, după cum observăm şi noi toţi? Putem să menţionăm orice dogmă a Bisericii noastre, din moment ce nu este nici una care nu spune ceva despre problemele actuale ale umanităţii.

1. Ortodoxia trebuie să înceapă să răspundă la întrebări culturale nu cu etici, ci cu dogme.

2. Biserica ortodoxă trebuie să dea (să ofere) din ce în ce mai mult din viaţa ei liturgică, cultică şi sacramentală, în special Euharistia. Euharistia este rezumatul întregii realităţi, al salvării lumii, Trebuie să aducem mai mult Sfânta Liturghie în discuţia noilor probleme culturale. Pentru a face aceasta, trebuie în primul rând să fim atenţi la modul în care săvârşim Euharistia şi cultul. Ritualul liturgic nu este ceva simplu ci are o profundă semnificaţie existenţială. Trebuie să săvârşim (oficiem, celebrăm) Liturghia cum se cuvine, dacă este să oferim ceva lumii şi  semnificaţiei ei existenţiale. În al doilea rând trebuie să interpretăm Sfânta Liturghie, în termeni existenţiali. Avem nevoie, cu alte cuvinte, de o dogmatică liturgică sau de o dogmatică înţeleasă, abordată şi exprimată în mod liturgic. Acesta va fi darul nostru oferit lumii în secolul XXI.

3. Totodată, odată cu Sfânta Liturghie trebuie să cultivăm tradiţia noastră monastică, în adevăratul spirit şi duh al monasticismului, al părinţilor din pustie. Este o remarcabilă revenire a monahismului ortodox în timpurile noastre. Însă duhul acelor părinţi, care este spiritul învinuirii de sine sau al luării asupra lor a păcatelor lumii, este adeseori înlocuit, în monahismul nostru, cu acela al unui entuziasm agresiv, care înăbuşă chiar scopul ascetismului. Lumea va avea nevoie din ce în ce mai mult de spiritul unui monasticism autentic (veritabil).

Aşadar, Biserica Ortodoxă a intrat în al treilea mileniu, fără nici o putere politică sau economică, dimpotrivă ea a intrat cu o slăbiciune seculară, punându-se în discuţie chiar supravieţuirea ei în acest mileniu. Toate bisericile ortodoxe sunt în dificultate şi vor fi mai mult în viitor. Puterea Ortodoxiei nu constă în nici o putere seculară, ea constă în tradiţia ei, deopotrivă dogmatică, scrpturistică şi liturgică. Numai cu condiţia ca această tradiţie să fie interpretată într-un mod, care o va face relevantă nevoilor existenţiale ale umanităţii de astăzi. Drept urmare, nu mai este suficient să conservăm tradiţia noastră. Strămoşii noştri au făcut aceasta foarte bine. Noi nu trebuie să facem Ortodoxia o religie exotică, la fel cum multi creştini din vest o abordează. Trebuie să ne angajăm în interpretarea ei, în lumina (virtutea) celor mai importante probleme existenţiale de azi şi de mâine. Teologia este si va fi din ce în ce mai mult, pentru supravieţuirea Bisericii Ortodoxe în noul mileniu. Teologia este tăria şi convingerea, puterea Bisericii Ortodoxe. Teologiei ortodoxe nu ar trebui să-i fie frică să dialogheze cu nimeni. Datoria ei este să se angajeze în dialog, este singurul mod pentru ca ea să-si declare unicitatea, importanta şi indispensabilitatea. Este singurul mod de a evita transformarea Bisericii Ortodoxe într-un ghetou în lumea de azi – potrivit afirmaţiilor făcute de către Mitropolitul Ioannis Zizioulas de Pergam (Patriarhia Ecumenică), în discursul susţinut la Mănăstirea „Sfântul Ioan Damaschin” din localitatea Balamand – Liban, la 04.12.1999).

În încheiere, aşadar, revenind în actualitate şi în contemporaneitate, voi susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul potrivit căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Iisus Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*