Credință și rațiune

Mircea Eliade a demonstrat convingător nevoia oamenilor de a se orienta în viaţa prin diferenţierea clară dintre timpul şi spaţiul sacru şi profan. Şi după filosoful Martin Heidegger există două feluri de a gândi, ambele perfect legitime, dar care nu au nimic de a face una cu alta. Una orientată spre scopul, rostul existenţei, imposibil de măsurat şi quantificat, dar absolut necesară şi una, să-i zicem practică, matematică, orientată spre obţinerea unor rezultate palpabile, concrete, pe care omul le poate stăpâni, reproduce şi le poate demonstra ştiinţific în sensul ştiinţelor naturale.

Spaţiul şi timpul sacru sunt un domeniu al gândirii speculative orientate spre sensul, raţiunea de a fi a omului şi cel profan rezervat activităţii raţional concrete, cuntificabile. Să urmărim relaţia dintre credinţă şi raţiune de a lungul timpului. Nu numai Heidegger ne atrage atenţia că în vremea noastră în care gândirea ştiinţifică, cuantificabila, să-i zicem matematică, sărbătoreşte un trumf după altul, desigur spre binele tuturora, oamenii sunt oarecum tentaţi să pierda din vedere nesesitatea de a reflectată şi asupra lor înşişi, pentru că, la urma urmelor, fiecare om trebuie să creadă în ceva!

Credinţa, după Eliade, Löwith, Ratzinger ori papa Benedict XVII, este punctul de plecare a tuturor acţiunilor mai mult sau mai puţin cuantificabile şi fără de care omul ar fi complet dezorietat în viaţă, într-un timp şi spaţiu fără repere. Omul nu trăieşte numai din concret, din pâinea zilnică, el vrea, trebuie să ştie, dece e pe lume, cum să-şi organizeze viaţă şi ce se alege de el după moarte.

Prima formă de a depăşi fază primitivă a mitului este experienta misticului, care intră în contact direct cu Absolutul şi apoi cu comunitatea sa, cu cei care nu au acest har, aşa că ei se mărginesc, sau mai bine zis sunt obligaţi în al crede pe primul şi se mulţumească cu o credinţă de mâna a doua. În felul acesta mitul este conservat prin experienţa misticului.

A doua formă este revoluţia monoteistă, a cărei forma clasică o găsim în credinţa Israelului unde mitul este înlăturat, denunţat ca o simplă făcătura a omului şi Absolutul este propagat de profeţii care vorbesc în numele, la chemarea lui Dumnezeu. Vechiul, Noul Testamen şi Coranul sunt textele fundamentale ale tradiţie monoteiste, abrahamice.

A treia formă este raţionalismul, iluminismul, rădăcinile pornind de la filosofii greci din antichitate. Pentru ei miturile sunt o formă de cunoaştere primitivă, preştiinţifică, care trebuie depăşită şi înlocuită cu Absolutul cunoştiinţelor raţionale. Religia este astfel inutilă, fără importanţă, ea poate fi tolerată în cel mai bun caz că un ceremonial politic al cetăţii.

Ultima formă de depăşire a mitului nu mai are nimic de a face cu religia, din contră, raţionalismul, materialismul urmăreşte lichidarea formelor preştiinţifice şi este astăzi cea mai răspândită formă de abordare a adevărului.

Existenţă era adevărul. Pentru omul din antichitate şi din era medievală existenţă era adevărată pentru că era a Divinităţii. Gândul, fapta din perspectiva Creatorului Suprem sunt unitare. Ce face omul este o activitate meşteşugărească mai mult sau mai puţin intamplatore, perisabilă şi nu are nimic de a face cu adevărata cunoaştere. După Descartes istoria nu e ştiinţă. Universitatiile medievale nu se preocupau de cercetarea ştiinţifică.

Adevărata cunoaştere pentru noi este numai ceea ce facem singuri. După Descartes, filozoful Giambattista Vico (1688-1744) schimbă paradigma scolasticii, Verum est ens în Verum quia factum. După Löwith şi Ratzinger acesta e momentul în care apare gândirea modernă şi se se termină vechea metafizică. Ei demonstrează mai departe cum Divinitatea s-a transformat pe nesimţite în Progresul, la care ne închinăm, mai mult sau mai puţin, noi astăzi. Vico îl urmează formal pe Aristotel, după care adevărata cunoaştere este aceea a cunoaşterii originii, esenţei fenomenului, dar el merge mai departe şi afirma că putem afla numai adevărul pe care l-am produs noi înşine.

Astfel vechea egalitate dintre Adevăr şi Existența este înlocuită cu Adevărul şi Realitatea, pe care a produs-o omul. Preocuparea primordială a spiritului uman nu mai e existenţa ca atare, ci realitatiile produse de om. Cosmosul nu este produsul omului şi în ultimă instanţă este de nepatrus, de aceea omul modern începe să se preocupe de operă sa proprie, palpabilă. Dacă în trecut sensul existenţei era forma supremă a gândirii ea devine dintr-o dată nesemnificativă şi ceea era desconsiderat, istoria, pe lângă matematică, devin adevăratele ştiinţe. Mai mult decât atâta istoriea înghite şi transformă mai tot împrejurul ei. Filosofia devine prin Comte, Hegel o chestiune a istoriei, teologie la fel. Nu numai economia este văzută de Marx din punct de vedere istoric, dar ci chiar şi ştiinţele naturale. La Darwin avem de a face cu istoria vieţii. Într-un cuvânt numai ceea ce face omul era cogniscibi. El însuşi devine în final un factum.

Adevărul trebuie realizat. Filosofii au interpretat până acum lumea, acum e important să o schimbăm. Adevărul nu mai constă în existenţa ca atare, nici în faptele oamenilor din trecut, ci în schimbarea lumii. Şi triumful istoriei asupra speculaţiilor păleşte în faţa noii acţiuni, a viitorului luminos la care trebuie să se raporteaze acum adevărul.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*