În competiţia electorală a referendumului, cel mai bine pare a se plasa (încă) preşedintele interimar Crin Antonescu. Şi este şi explicabil din moment ce Traian Băsescu a acceptat transferul confruntării politice dinspre el şi Crin Antonescu spre USL şi PDL. De fapt, şi el dar, mai ales, PDL ar fi trebuit să stea de o parte, lăsând USL să se erodeze sub argumentele economice ale zilei. Pentru că, deloc paradaxal, principalii adversari ai USL în această perioadă sunt prăbuşira leului, creşterea preţurilor la combustibili, sancţionarea ţării cu reducerea reiting-urilor, scumpirea împrumuturilor pentru macroeconomie, retragerea investitorilor (şi este cu adevărat ridicol ca o mare companie olandeză, care nu a plecat sub mandatul lui Traian Băsescu, adversar declarat al mărfurilor olandeze, să-şi anunţe retragerea sub guvernarea USL!)…
Traian Băsescu ar fi trebuit să stea pur și simplu de o parte, fie şi doar continua devalorizare a leului contând mai mult decât orice slogan de captare a electoratului lansat de către președintele proaspăt suspendat. Dar asta ar fi funcţionat doar dacă ar fi avut grijă să-i ţină departe de ochii electoratului pe „greii” PDL-ului. Căci, nici dacă ar fi ieşit el singur în faţă, pentru a desfiinţa „argumentele” USL-ului, nu ar fi generat atâta dezgust precum readucerea în public a imaginii încă portocalii a democrat-liberalilor.
Dacă preşedintele suspendat s-ar fi limitat să intre doar el în „ringul” confruntării electorale, ar fi avut cu mult mai mult succes. I-ar fi fost mai uşor să-şi desfiinţeze, fie şi indirect, adversarul, netrebuind decât să scoată în evidenţă derapajele actualei puteri. Să sancţioneze public acţiunile unui ministru de externe care a desfiinţat abuziv majoritatea secţiilor de votare din Diaspora. Să ridiculizeze reacţia unui ministru al Educaţiei care a găsit ca soluţie la rezolvarea problemelor de la Bacalaureat desfiinţarea… liceelor care nu au avut promovabilitate. Sau să ia în derâdere lamentările ministrului Muncii care se pângea, cu ochii umezi, vorba „suspendatului”, că nu poate repune în drepturi tinerele mame pentru că parlamentul nu mai lucrează, chiar dacă declaraţia era făcută în plină sesiune extraordinară. Or, revenind la acelaşi ministru abramburit al Educaţiei, era suficient să scoată în evidenţă şantajul făcut de acesta la adresa facutăţii care l-a făcut „dottore” pe Victor Ponta, Ecaterina Andronescu permiţându-şi să ameninţe instituţia cu (evident!) desfiinţarea dacă se va dovedi plagiatul lui Ponta. Practic, un avertisment direct la adresa comisiilor de analiză care, dacă vor să-şi păstreze catedrele şi instituţia, să aibă grijă la verdictul pe are îl vor da.
De aceea, Crin Antonescu pare a fi încă favorit. Mai ales după şarja de populism pe care a lansat-o după ce Europa a început să-l tragă de urechi pe prim-plagiatorul ţării, master copy-paste Victor Ponta, afirmând că „Președintele României, deplin sau interimar, nu primește ordine și dispoziții de la nimeni”. Asta ar fi sunat însă bine doar dacă Antonescu ar fi fost preşedinte acum mai bine de o jumătate de veac, când adversarul „ideologic” răsărea cu pretenţii şi impuneri de la Răsărit. Dar a sunat total nepotrivit într-o Europă în care suntem parte cu drepturi şi obligaţii pentru că noi am vrut să fim parte a acestei familii. Și totuși, Crin Antonescu a fost cât se poate atent la detalii! Căci, la prima vedere, pentru a nu-l suspecta de îngâmfare şi accese spre egocentrismul care a născut monștrii în istoria României, el nu ar fi trebuit poate să vorbească de „preşedintele interimar al României”. Adică de el! Ci ar fi trebuit să spună că „România nu acceptă ordine de la nimeni”. Știa însă că, în acel moment, UE i-ar fi pus pe masă articolele tratatelor semnate la aderarea ţării şi pe parcursul integrării…
Dar, Crin Antonescu este cel ce a marchat la nivelul electoratului român, în vreme ce Traian Băsescu a acumulat noi erori în felul de abordare a strategiei de campanie.
În primul rând, a contrapus ca forţă de răspuns propriul partid. I-a adus în faţă pe aceia de care ţara s-a săturat, adunându-i la un loc pe scena potestelor PDL, fie ei şi îmbrăcaţi în alb, tocmai pe cei ce au nenorocit ţara. Din acel moment, toate gafle pe care le-a făcut PSD-ul în scurta dar violenta sa manifestare, şi care nu trebuiau decât speculate de Traian Băsescu, au început să se estompeze. Pentru că nu poţi răspunde abuzurilor social-democraţilor, mai ales după ce le-ai reclamat în faţa Europei, aducându-l în prim plan pe Emil Boc…
Apoi, în loc să scoată în evidenţă derapajele la care s-a dedat PSD-ul, preşedintele suspendat a călcat la rându-i în picioare legile şi cutumele. Şi-a afişat ca imagine electorală Constituţia pe fond tricolor, deşi legea electorală interzice utilizarea acestor însemne în campanii. După care a purces la „subtilităţi” din perioada de mediocritate a pornirilor noastre electorale, trecând la gesturi false. Inclusiv luarea în braţe a unui prunc, ca mesaj al legăturii cu viitorul. Imagine de poster pe care o regăsim la toţi liderii cu inclinaţii dictatoriale…
O eroare de campanie cu adevărat monstruoasă a fost făcută însă în clipa în care staff-ul lui a pus în scenă aprinderea unei… flăcări a democraţiei. Eroare capitală! În primul rând, nu Traian Băsescu era cel chemat să aprindă torţa democraţiei. Nu după ce a stat opt ani la putere, strivind tocmai democraţia. Căci nu poți să nu te întrebi: de ce nu a aprins această „torţă” mai de mult. Și apoi, aprinderea de către el a acestei flăcări metaforice a generat încă un semnal constroversat. Dacă preşedintele aprinde el flacăra democraţiei, atunci nu înseamnă că tot el este şi cel ce o poate stinge? Când vrea…
De fapt, lucrurile sunt cât se poate de clare: retrăim cercul vicios al repetării abuzurilor din ultimii opt ani. Cercul a fost preluat însă din mers de USL şi rostogolit la o viteză cu mult mai amețitoare, social-democraţii şi liberalii reuşind să comprime în doar câteva zile opt ani de abuzuri.
Or, în loc să-i fi lăsat să se rostolească singuri şi din Istorie, trebuind doar să evidenţieze derapajele noii puteri, Traian Băsescu a scos în faţă… PDL. Care, fie şi pentru cele câteva ore cât s-a lăfăit în prima reprezentație publică de după debarcare, în cadrul acţiunii de la Cluj-Napoca, a reuşit să recompună acel cerc al abuzurilor la care s-a dedat şi PSD-ul.
Astfel, PDL şi Traian Băsescu au confiscat imaginea Constituţiei României, au filirtat cu imaginea specifică dictatorilor lumii (şi Stalin a pozat cu prunci în braţe în momentele de încordare socială) şi au aruncat o pată peste Jocurile olimpice, încercând o analogie tembelă între flacăra Olimpului şi flăcăra democraţiei aprinse de însuşi „Zeus”.
Lasă un răspuns