Relaţia Bisericii cu societatea şi statul

Chiar dacă este scrisă la mijlocul secolului trecut, lucrarea Părintelui Vasile Coman, ”Rugăciunile pentru autorităţile Statului în Cultul Creştin”, aduce, în context contemporan, un răspuns neaşteptat de viu pentru toţi cei preocupaţi şi frământaţi de această „colaborare liturgică” a Bisericii cu regimul „de tristă amintire”, stabilind criteriile de evaluare ale acestei colaborări şi limitele de extensie, amestec ori implicare. Perioada comunistă, chiar dacă nu a făcut obiectul studiului din lucrare (este uşor de înţeles de ce), nu aduce modificări structurale la tema expusă, ci rămâne în limitele rugăciunilor consacrate acestei stări. Ele sunt departe de aberaţiile unor intelectuali, din păcate cât se poate de ignoranţi în domeniul religios, care dau verdicte în probleme ce îi depăşesc şi faţă de care nu au întreprins vreo cercetare. Aşadar, după mai bine de o jumătate de veac, Episcopul Vasile Coman îi invită la o lectură pe o temă, care încă îşi mai caută punctele de sprijin, pe toţi cei care vor să-şi edifice cu adevărat acest subiect.

Pe lângă provocările administrative, ca preot şi episcop, părintele Vasile Coman a avut o înclinaţie deosebită pentru studiu şi scris încă din vremea studenţiei, rămânându-ne şi azi, spre lectură, nenumărate recenzii şi articole în „Telegraful Român” sau „Revista Teologică” de la Sibiu. Era normal ca pe acest fond de început să-i apară şi cărţile: Hristos şi tineretul, Carte în slujba păstoririi creştine, Religie şi caracter, Cuvinte pentru suflet, Exorciştii în dreptul bisericii, Cuvântări liturgice, Slujind lui Dumnezeu slujim oamenilor, cărţi ce se bucură de aprecieri şi astăzi. Potrivit afirmaţiilor îngrijitorului acestei ediţii (sau reeditări) a cărţii, nimeni altul decât Părintele Cristian Muntean – nepotul Părintelui Episcop Vasile Coman – el „era preocupat de misiunea preotului, de rolul său în societatea rurală şi urbană, de seriozitatea lui în transmiterea mesajului dumnezeiesc, de frumuseţea familiei sale, el însuşi devenit ierarh din clerul de mir. Drept aceea, în încercarea de recuperare a operei Episcopului Vasile Coman al Oradiei (1971 – 1992), am găsit o lucrare ce nu a văzut lumina tiparului într-un text integral, fiind publicată, ca studii separate, în revista timişoreană de teologie: „Mitropolia Banatului”. În sine, lucrarea este de fapt teza de doctorat în teologie pe care Părintele Vasile Coman a susţinut-o în anul 1947, la catedra de liturgică a distinsului Profesor Petre Vintilescu, intitulată „Rugăciunile pentru autorităţile statului în cultul creştin”. Pentru mulţi dintre cei care nu au apucat să citească volumul din studiile Părintelui Vasile Coman, consacrate acestui subiect, lucrarea ar părea ca fiind scrisă „la comandă”, pentru aservirea unui regim totalitar, uitând că la acea dată, 1947, abia se întrezărea „molima roşie” din destinul neamului românesc.

Citind lucrarea însă, începi să-ţi lămureşti, cu argumente, posibilele idei preconcepute şi importanţa acestor rugăciuni în întreaga istorie a bisericii creştine. Autorul porneşte acest demers de la alte lucrări consacrate acestui subiect începând cu cea a italianului Alexander Aurelius Pellicia: De Christianae ecclesiae prece pro princibus, din anul 1778, sau tratatul lui Binterism, din anul 1827, care se opreşte asupra acestor rugăciuni în missa romano-catolică şi, într-un chip special, asupra autorităţilor păgâne. Autorul consultă şi alte lucrări din literatura teologică ortodoxă: ale lui Constantin Porfirogenetul, Codin C. Curopalatul, S. Dobolschi sau Petre Vintilescu, menţionând că ele cuprind informaţii preţioase despre ceremoniile de la curtea împăraţilor bizantini, unde rugăciunile pentru căpeteniile imperiului erau cuprinse în cărţile de cult.

Lucrarea este structurată în patru capitole mari, după cum urmează: Temeiuri biblice şi mărturia primelor trei veacuri, Rugăciunea pentru autorităţi în cultul Bisericii Ortodoxe, Rugăciunea pentru autorităţi în Missa romano-catolică și Rugăciunea pentru autorităţi în cultul protestant

În primul capitol, autorul ne introduce în atmosfera temei, plecând de la întrebarea: mai este Statul şi autoritatea de la Dumnezeu sau nu? În ce raport stă împărăţia lui Dumnezeu cu împărăţiile lumii? Mântuitorul Iisus Hristos are un răspuns magistral la această întrebare: „Daţi-i Cezarului pe cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu pe cele ale lui Dumnezeu” (Marc. 12, 17). Mai departe, autorul explică, conform Dreptului bisericesc al cunoscutului canonist Dr. Nicodim Milaş, că cele două împărăţii, rânduite de Dumnezeu, sunt independente una de cealaltă şi se deosebesc cu privire la mijloacele şi scopul lor. Dar, în acelaşi timp, ele îşi pot ajunge fiecare scopul cu cât lucrează într-o legătură mai strânsă una cu alta. Normativ şi clasic în fixarea valorii pozitive a autorităţilor în stat şi a datoriilor faţă de ele rămâne capitolul 13, vers. 1-7 din Epistola către Romani a Sf. Ap. Pavel: „Tot să se supună înaltelor stăpâniri; că nu este stăpânire de cât de la Dumnezeu, iar cele ce sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite. Ca atare, cel ce se împotriveşte stăpânirii, rânduielii lui Dumnezeu i se împotriveşte. Iar cei ce se împotrivesc îşi vor atrage osândă. Că dregătorii nu pentru fapta bună sunt frică, ci pentru cea rea. Vrei doar să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea căci ea ţie îţi este slujitoare a lui Dumnezeu spre bine. Dar dacă tu faci rău, teme-te, căci nu în zadar poartă sabia pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu, răzbunare a mâniei Lui asupra celui ce săvârşeşte răul… Pentru aceasta este nevoie să vă supuneţi, nu doar din pricina mâniei, ci şi în virtutea conştiinţei. Că de aceea şi plătiţi dări; căci dregătorii sunt slujitori ai lui Dumnezeu, ca întru aceasta să stăruiască. Daţi-le tuturor celor datorate: celui cu darea, darea; celui cu vama, vama; celui cu teama, teama; celui cu cinstea, cinstea”. Concepţia creştină este diferită de cea păgână, în ce priveşte autoritatea statului. În creştinism autorităţile nu mai sunt dumnezei şi nici nu au funcţii divine. Ei sunt rânduiţi de Dumnezeu, în ordinea juridică şi socială a lumii, aşa după cum prin legi naturale conduce lumea fizică. Biserica susţine că prin stat şi autorităţile lui se manifestă o acţiune a providenţei pentru realizarea împărăţiei lui Dumnezeu, care nu poate fi mărginită doar la pământesc ci se regăseşte, ceresc, în împărăţia harului.

Lucrarea nu intră în analiza juridică şi istorică a drepturilor, pe care le-au avut ori le are căpetenia statului în Biserică, ci fixează, ca punct de plecare, concepţia şi atitudinea creştinismului primar faţă de principiul autorităţii statului, arătând prin ce se deosebeşte faţă de concepţiile religiilor antice şi cum devine rugăciunea pentru autorităţi, expresie a raportului dintre Biserică şi Stat. Părintele Vasile Coman trece, în acest capitol, prin întreaga istorie primară a Bisericii, aducând mărturii atât din Vechiul şi Noul Testament cât şi din scriitorii bisericeşti ai primelor trei veacuri: de la Policarp al Smirnei, Clement Romanul ori Iustin Martirul şi Filozoful până la Tertulian, Ciprian, Origen sau Dionisie al Alexandriei. Permanenţa rugăciunilor pentru autorităţi înseamnă recunoaşterea statului din partea creştinilor ca o realitate voită de Dumnezeu, cu o autoritate de sine stătătoare, deoarece autoritatea reprezintă un element esenţial pentru Biserică. Urmărind desfăşurarea acestor rugăciuni în decursul timpului, putem costata cum creştinismul nu s-a pronunţat pentru o formă sau alta a autorităţii temporale. Acestea s-au schimbat după împrejurări istorice. Biserica s-a simţit responsabilă, în virtutea învăţăturii sale, să se roage pentru autorităţile statului, indiferent de culoarea politică a partidului aflat la putere. Pe ea nu a interesat-o în rugăciuni nici forma de alegere, nici cea de conducere politică, ci s-a rugat ca reprezentantul autorităţii să fie spre binele oamenilor. Ea s-a rugat pentru autorităţi chiar şi atunci când acestea nu erau creştine sau erau asupritoare. Pentru secolele IV – V, cele mai preţioase documente poartă numele generic de „Rânduieli liturgice” şi stau la originea liturghiilor, ca izvoare directe într-o perioadă de cristalizare a cultului.

Alături de alte scrieri, precum cele ale Sf. Chiril al Ierusalimului, Ioan Gură de Aur, Eusebiu de Cezareea, Ambrozie al Mediolanului ori Fericitul Augustin, putem conchide că, pentru această perioadă, rugăciunile pentru autorităţile statului sunt un bun comun al cultului creştin, atât în apus cât şi în răsărit. Ele nu au constituit prilej de dispute în primele veacuri, decât din partea unor curente esoterice, ce considerau lumea opera duhului celui rău şi propovăduiau fuga de lume şi de rânduielile ei.

În vremurile noastre tulburi, această dispută şi-a înteţit discursul în ciuda lipsei de consistenţă. Foarte mulţi intelectuali acuză Biserica Ortodoxă de un anumit „pact cu diavolul”, aducând drept argument rugăciunea pentru autorităţi. Lecturând această carte, ne putem edifica asupra rolului acestor rugăciuni, a formelor de manifestare în cadrul cultului şi, poate mai mult decât atât, a importanţei pe care Biserica a găsit de cuviinţă să o acorde acestor rugăciuni, dincolo de speculaţiile ce se fac astăzi pe seama lor. Ca să înţelegem firescul lor, ar trebui să vedem că aceste rugăciuni pentru autorităţi nu sunt impuse, în chip sau mod expres, de nici un canon al sinoadelor ecumenice. Ele existau în cult de mult timp şi într-o formă atât de generalizată, încât nu se simţea nevoia să fie recomandate sau impuse printr-un canon special. Pentru creştinism, căpetenia statului este un „slujitor al lui Dumnezeu” în iconomia providenţei, adică în lucrarea de susţinere a planului natural de existenţă al oamenilor. În lucrarea sfinţitoare pe care Biserica o îndeplineşte prin slujitorii ei sfinţiţi şi aleşi după rânduielile canonice, autoritatea lumească a căpeteniei statului, nu a îndeplinit alt rol decât pe cel de susţinător al mediului şi condiţiilor externe, în cadrul cărora se desfăşoară lucrarea mântuirii prin har.

Următoarele trei capitole ale lucrării Părintelui Vasile Coman se opresc asupra rugăciunilor pentru autorităţile statului, văzute interdisciplinar în cele trei culte: ortodox, romano-catolic şi protestant. Din privirea tabloului sinoptic al celor mai vechi rugăciuni pentru autorităţile statului, prezentate în această lucrare, putem vedea şi înţelege, mai responsabil, unitatea impresionantă a ideilor din cuprinsul lor, chiar şi asemănarea unora dintre ele, în forma de expunere. Ele pot fi considerate încă o punte de legătură între Bisericile creştine, care doresc şi caută unitatea lor iniţială. Existenţa lor, de la începutul creştinismului, arătă că împărăţia întemeiată de Iisus Hristos pe pământ, nu are menirea de a desfiinţa împărăţiile lumii, ci rolul de a sfinţi cadrul lor natural de existenţă, de a le transfigura prin puterea harului, făcându-le să trăiască într-o lumină nouă. Pentru această lucrare, Biserica nu întrebuinţează nici forţa, nici constrângerea, ci rugăciunea. Rugăciunile pentru autorităţi, departe de a avea izvorul într-un motiv de oportunitate practică, se integrează perfect în concepţia Bisericii creştine din primele veacuri, despre raportul dintre Dumnezeu şi lume şi despre misiunea Bisericii de rugătoare (ecclesia orans) pentru binele şi desăvârşirea lumii şi a oamenilor. Aceste rugăciuni ne mai arată că Biserica nu s-a pronunţat pentru o formă sau alta a autorităţii, schimbată după necesităţi istorice. Ea s-a rugat totdeauna pentru căpeteniile statelor, indiferent de titlul pe care îl purtau ele: împărat, rege, prinţ ori preşedinte al republicii. Ea s-a rugat chiar şi atunci când aceste autorităţi au fost tiranice şi n-a făcut-o dintr-o aservire faţă de regim ci, prin rugăciune, a exercitat o neîntreruptă acţiune de îndreptare a modului tiranic de conducere.

Autoritatea Bisericii în viata cetăţii nu trebuie percepută în sens absolut ci nuanţat în direcţia autorităţii iniţiale asupra membrilor ei care constituiau în acelaşi timp şi societatea. În contemporaneitate însă, consecutiv modificărilor apărute în conştiinţa maselor odată cu revoluţia franceză, cu dezvoltarea filosofiei pozitiviste, cu dezvoltarea ştiinţei, se constată un hiatus între Biserică şi societate. Marele vis al Bizanţului a fost acela de a crea o societate creştină universală, administrată de Împărat şi călăuzită spiritual de Biserică, ceea ce însemna o îmbinare între universalismul roman şi cel creştin într-un program socio-politic unic. Această idee pleca de la premisa că omul este o fiinţă teocentrică în toate laturile vieţii sale deci şi societatea era firesc să fie teocentrică, teonomă şi dacă omul este responsabil pentru întreaga creaţie, societatea ca extensie umană poartă această responsabilitate. Momentul convertirii lui Constantin cel Mare a coincis cu debutul entuziast al acceptării de câtre Biserică a protecţiei Imperiale şi de-a lungul timpului nu s-a încercat o reflecţie serioasă asupra acestei probleme a “simbiozei” dintre stat şi Biserica, reflecţie care să aducă necesarele corecţii în ceea ce priveşte rolul statului şi al societăţii laice în viaţa umanităţii căzute. Credinţa că un stat întreg ar putea − prin aceasta simbioză − deveni creştin s-a dovedit a fi fără suport şi s-a constituit in final în marea tragedie a Bizanţului.

Peste toate acestea însă, relaţia Bisericii cu societatea în general şi cu statul în special trebuie să ţină seama de condiţiile specifice sociale şi istorice în care îşi desfăşoară activitatea. Autonomia Bisericii faţă de stat dacă înseamnă ne-imixtiunea Bisericii în problemele pur politice şi ne-intervenţia statului în problemele interne ale Bisericii nu trebuie, în acelaşi timp, să însemne şi totala indiferenţă a Bisericii faţă de problemele societăţii contemporane. Biserica are datoria să lucreze pentru mântuirea credincioşilor şi trebuie să intervină ori de câte ori aceasta este pusa în pericol de acţiunile puterii seculare iar intervenţia Bisericii nu trebuie să se reducă la denunţarea acţiunilor distructive ale societăţii contemporane ci să se extindă în mod pozitiv în direcţia determinării credincioşilor să lupte activ pentru eradicarea fenomenelor care atentează la integritatea chipului lui Dumnezeu rezident în ei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*