Conferinţa Internaţională de Inventică

Tutelată de Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică,  Conferinţa Internaţională de Inventică organizată de Institutul Naţional de Inventică (INI), în colaborare cu Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi”, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Universitatea de Arte, Societatea Inventatorilor din România a avut ca partener, într-o secțiune, Agenţia pentru Dezvoltare Regională Nord Est. Manifestarea, intrată in tradiţia Institutului Naţional de  Inventică, cu o strategie a dezvoltării stabilită în cei peste 45 ani de existenţă a Școlii Ieşene de Inventică, a cuprins Salonul Internaţional  al  Cercetării, Inovării şi Transferului Tehnologic “INVENTICA 2012”,  în care s-au organizat standurile Iaşul – Orasul Creativităţii, workshop-ul – “Iași oraș al culturii inovaționale și creativității”.

La Salonul Internaţional al Cercetării, Inovării şi Transferului Tehnologic “INVENTICA 2012 ”, Ediţia XVI-a, desfăşurat în aceeaşi perioadă, au participat inventologi, inventatori, cadre universitare, tineri studenţi şi elevi, reprezentanţi ai României, Moldovei, Canadei, Italiei, Polonia, Ucrainei, Federaţiei Ruse, SUA, Portugalia, Austria, Norvegia  cu peste 220 invenţii în 25 de secţiuni, acoperind în felul acesta toate domeniile înscrise tradiţional la Saloanele de Invenţii Internaţionale şi Mondiale.

Din nefericire, majoritatea invenţiilor care au impus România  în primele locuri ale creativităţii tehnico-ştiinţifice (între medaliaţii recentului salon sunt nume şi teme de o importanţă covârşitoare pentru paşii doritei redresări social-economice) nu sunt privite ca resurse ale dezvoltării, nu sunt concatenate unei strategii necesare. La Iaşi, peste cimitirul industriilor vândute „cu un dolar”, dincolo de promisa restaurare prin privatizare (uiumul l-au primit firmele concurente/cumpărătoare) creaţiile novative (multe aparţinând unor inventatori ieşeni) „dau bine” la jubilee de moft, în campanii de alegeri, deşi în realitate oferă şansa unor transferării productive în marfă unicat, marfă de prioritate mondială absolută şi, în plan local, şansa unui surplus de personalitate. Ca şi în povestea cu Roşia Montană, deşi creaţia tehnico-ştiinţifică autotonă oferă aur şi profit pe scară largă, oferta este amânată ori respinsă de aceleaşi struţocămile nărăvite la bacşişuri mari şi imediate în total răspăr al interesului public real.

Aur, cianuri, tristeţe

Aparent fragil, cu tranşee proaspăt cicatrizate pe obraz, o alergie epidermică bine fixată de anii de laborator, de absorbţia atâtor şi atâtor chimii, Jack Goldstein zâmbeşte sorit de amintirile unei tinereţi hălăduite prin Iaşul şi el rănit atunci de metalul atâtor bombardamente. Stă deloc potrivit fundalului, panourile de identificare ale propriilor sale contribuţii “la mai bine”, tehnologiile de recuperare  de metale preţioase din roca auriferă abia tuşind de la 1 până la 10 la sută, aur, argint şi multe alte metale nobile cu preţul ridicat pe vârfuri de criza mondială. Îl las să piloteze în scurt pe albastru de Balaşa, rememorând spotul cu Maia Morgheştern şi Roşia Montană “de după”, culmea, unui superb amfiteatru grec în care, alături de Magdalena, Antigona, Cleopatra sau Don Caffe aştept intrarea în scenă a celorlalţi actori, necum sărăcenii din partea locului, urmaşii celor care, alături de zlătari, adunau grăunte cu grăunte aurul din blănile puse cum cânepa în apă: Munţii noştri aur poartă, noi…

Aurul de la Roşia nici nu mai interesează, îmi spunea înotătorul în propria transpiraţie, profesionistul în bujii, acumulatoare şi asemănătoarele. E vorba de interese, de chestii, uraniu, vanadiu şi ce naiba o mai fi pe acolo, că de aia se frăsuie cucuveaua şi gherlanii şi ăia de au dat de-a dura tot ce era de rostogolit pe valută. Vor să ne bage în măseaua munţilor cianură că nu ajungea suicidul prin sărăcie. Întorc ăia muntele de-a-ndoaselea să intre în Guiness Boock cu Groapa Zlătarilor!

Și ce dacă, îmi haiduceşte în telefon, pantagruelicul vânător şi biolog Cătălin Petre Rang, şi ce dacă scobim un munte, cum miejii din nucă? Munţi avem, sărăcie peste capăt iar ecologii aceia de frunza frăsinelului şi caneaua pe butoiul fondurilor europene, ăia au scenariile lor din care, personal,  înţeleg doar nenorocirea cu cianurile dar în rest… Dacă mineritul e profitabil pentru cei din zonă, pentru economia asta şleampătă, de ce să nu minerim? Că “verzii” mineresc ce au de minerit în euro. Siturile arheologice? Să-şi bată capul profesioniştii şi să le conserve, să le pună în valoare, că banii pentru aşa ceva se vor minerí din profit. Numai să fie profit!

Şi recompunem dialogul lîngă Brevetele 00647/20.08.2009 şi 120986 din 30.10.2006. Din dubla echipă de nume extrag zâmbetul lui Jack Goldstein ( nume predestinat: gold/aur, stein/roca).”În  2009 colectivul nostru de cercetare având ca acţionar principal statul român, a reuşit să impună o tehnologie de obţinere a aurului şi argintului cu rezultate practice la care nici noi nu ne-am aşteptat. Peste ce credeam noi. Aveam randamente care, în unele cazuri, sunt comparabile sau chiar mai bune  decât cele de extracţie cu cianuri, iar preţurile reevaluate, comparate cu „Gold Corporation Roşia Montană”,  pe unele componente, mai mici. Sigur, vorbim de un sistem de lucru ca cercetare şi nu la nivelul unei producţii în sine”.

Şi, sigur, continui eu de-a surda dar perfect dublat de saga inventatorului, „organele” de decizie la vârf, ministerul lui Videanu şi consilierii de strategii au decis nebugetarea cercetării, a staţiei pilot, transferarea acesteia în direcţia fier vechi. De ce să te încurci cu ceva profitabil cînd economia naţională avea o creştere zero impetuoasă!

Jack Goldenstein: „În 2011 brevetul nostru era  înscris ca brevet internaţional în 40 de ţări. S-a găsit soluţia unei sponsorizări pe interes de afaceri dar  şi aici obţinerea fondurilor a intrat în impas. Apăreau două probleme: 1.  valorificarea directă a rezervelor existente la Baia Mare, de la 5 la 10 tone de aur, cantitate aflată în minereuri care nu mai necesită o pilotare,  există tot ce trebuie pentru o industrializare, spaţiu, etc,   în schimb obligă la consumuri financiare necesare exploatării şi anex, pentru minereurile aurifere cu un conţinut redus, este necesară o staţie pilot care, pe parcursul a cel puţin 6 luni de activitate în flux continuu să ofere datele de profit pentru exploataţia din Roşia Montană.  Şi asta fiindcă Roşia Montană  este tot un rezervor de minereu cu aur dar de altă structură şi altă provenienţă care trebuie experimentat la un nivel la fel de mare fiindcă rezerva, acolo, este undeva, la 17 tone pe an. Deci nu 10 tone în total! Iar perioada de exploataţie este de minim 15 ani! Dincolo de această estimare orice este posibil.

A.B. Şi este posibil ca, pe toţi aceşti ani, dincolo de cheltuieli (investiţii, locuri de muncă) să se dezvolte co-anex construcţiile de locuinţe, producţii adiacente din rezidurile tehnologice, aplicarea unor alte tehnologii pe rezidurile care conţin şi alte metale preţioase, unele depăşind cota de interes a aurului. Dar nu se vrea.

J.G. Suntem astăzi în situaţia documentăriui pentru obţinerea de bani. Ca un corolar  se poate concluziona: randamentele de aur pentru rezerva de Baia Mare ajung de 90 procente, pentru Roşia Montană la 85. Şi se impune o subliniere:rezerva de Baia Mare nu poate fi prelucrată cu cianuri datorită prezenţei arseniului. Din multele încercări, inclusiv ale chinejilor, rezultatul a fost de mâini ridicate, nu, nu se poate.

În tehnologia noastră, pentru argint, randamentele sunt mai bune decât la cianuri, ajungând cu randamente până la 80 la Roşia Montană şi în jur de 85-90 la Baia Mare. Mai explicit, dacă eu am un gram  în minereu, eu scot 0,9 grame din minereu.

Ca preţuri, ca parte economică, şi investiţia este mai ieftină datorită 1/dispariţiei  iazului de cianură şi 2/dispariţiei costurilor de neutralizare a efectelor cianurii în proces şi post-proces. Acest iaz imens de 80 de hectare impune izolare, securizare, pază, programe de avarie cu oameni pentru aşa ceva, utilaje. Dincolo de toate acestea, indiferent de perfecţiunea sistemului, tot vor exista infiltraţii necontrolate, atingeri de pânze freatice…

A.B. În tehnologia propusă de băimăreni problema iazului dispare, deci dispare o imensă cheltuială (realizare, dotare, personal, ş.a.), Un al doilea aspect, intrinsec, constă în  componentele uzinale ale utilizării de cianură. În afara investiţiei de bază, se adaugă seria măsurilor necesare imobilului, personalului, mediului înconjurător. Iar precedentele întăresc regula / să nu uităm „accidentul ecologic” de la baia Mare, via Gold Corporation Roşia Montană/.

J.G. Din punct de vedere tehnologic, aducerea minereului spre dizolvare, există similitudini între cele două tehnologii. Diferenţa o impune faptul că noi eliminăm utilizarea cianurii  (de 1 la 3 la minereu) folosind tiosulfat de sodiu la aceeaşi proporţie. În continuare, pe fluxul tehnologic, fazele nu mai sunt aceleaşi iar costurile de proces sunt asemănătoare. Mai mult, numărul  personalului activ, în varianta noastră, este mult redus (prin eliminarea personalului de protecţie sau a celui de avarie, indispensabil la utilizarea cianurii. Singurul segment îm care noi suntem mai scumpi  se referă la preţul tiosulfatului de sodiu: de 3 ori mai scump decât cianura.  Explicaţia constă în faptul că tiosulfatul de sodiu nu este un reactiv cu folosinţă uzuală cum este cianura. Se produce în cantităţi mici, inclusiv în România. Dar aici trebuie mii de tone! Dacă se trece la producţia uzinală a acestuia preţul va scădea. Apoi, ca şi cianura care vine în soluţie, că nimeni nu mai face cianură solidă, şi tiosulfatul va fi în soluţie, deci cu un cost redus faţă de aceeaşi substanţă în cristal curat. Iar în România am tot ce-mi trebuie pentru producerea tiosulfatului (tehnologie, bază de producţie, tot). Iar spre deosebire de tehnologia pentru cianură aceasta nu este una periculoasă. Are sodă şi sulf. O tehnologie simplă. Cît priveşte periculozitatea tiosulfatului, acesta se foloseşte ca agent de stropire în agricultură şi, mai în clar, dacă nu poţi să-l bei, iar dacă te speli pe mâini cu el nu se întâmplă nimic.

A.B. Şi mai adaug, pentru curiozitatea „aleşilor noştri” că un alt brevet al lui Jack Golstein propune, în acelaş proces tehnologic, obţinerea unei alte materii prime fără de care industria cablurilor optice ar fi în suferinţă. Iar pentru atenuarea suferinţei se vor plăti bani, valută pentru… România.