Vocea profetică a Bisericii

Vocea profetică a Bisericii se aude în istorie, căci nu se concepe, ca propovăduind adevărul să nu mustri păcatul. Glasul ei este aidoma cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”… Chemarea ei se îndreaptă către toţi, şi face acest lucru din ziua Cincizecimii, prin vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci mărturisirea credinţei creştine îi aparţine doar Ei, în acest fel ajungându-se la o relaţie simfonică dintre Biserica luptătoare şi cea triumfătoare…

Dacã privim în urma noastrã la cele douã mii de ani care au trecut din istoria creştinã vom fi copleşiţi atât de bucurii cât şi de dezamãgiri. Motivele bucuriei şi a satisfacţiei sunt urmãtoarele:

1. Supravieţuirea Bisericii. Acesta este fãrã doar şi poate o simplã chestiune care trebuie acceptatã. Biserica s-a nãscut într-o lume ostilã şi a suferit grave persecuţii, nu numai în viaţa secolului I dar şi în zilele noastre, În pofida lor ea încã existã. Cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „murim şi totuşi încã suntem în viaţã” reflectã pe deplin istoria bisericii, cel puţin pânã în prezent. Cum se poate explica acest lucru? Poate prin pur noroc şi conjunctură sau împrejurare istoricã, cum ar spune un raţionalist. Pentru noi credincioşii, rãspunsul se aflã în cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, care sunã astfel: „nici mãcar porţile iadului nu vor birui”. Fie ce-o fi, noi nu putem face altceva decât sã fim recunoscãtori lui Dumnezeu pentru cã am putut apãra o existenţã a bisericii, timp de douã secole.

2. Faptul cã tradiţiile fundamentale şi structura Bisericii, s-au pãstrat în pofida implicãrii Bisericii în atâtea influenţe culturale, în care se aflã. Chiar şi în aceasta este un mare miracol. Biserica trãieşte în lume fãrã a-i aparţine acesteia. Frontierele dintre Bisericã şi lume sunt întotdeauna greu de stabilit. Aceasta va fi întotdeauna problema fundamentalã a Bisericii, şi anume pãstrarea identitãţii sale fãrã a se retrage în ghetou.

3. Faptul cã Biserica a avut o influenţã asupra culturii s-a întâmplat nu numai în Imperiul Bizantin sau în Occidentul din Evul Mediu. S-a întâmplat, de asemenea, şi în timpurile moderne când în vest, Biserica a fost oficial şi accentuat datã la o parte, fiind considerat factor irelevant în creaţia culturii umaniste. Multe din valorile umaniste şi spirituale ale societãţii moderne nu sunt altceva decât principii creştine de manierã moralã. Biserica n-a fost chiar atât de neinteresantã pentru viaţa umanã, precum unii oameni şi-ar dori sã fie.

4. Biserica Ortodoxã are multe motive pentru a-i fi recunoscãtoare lui Dumnezeu. Noi n-am fost niciodatã puternici din punct de vedere politic, excepţie fãcând poate Imperiul Bizantin sau unele ţãri moderne, unde marea majoritate a populaţiei este ortodoxã. Dar chiar şi în aceste cazuri, noi am dezvoltat de bunãvoie instituţiile, deprinderile şi principiile ei, cum ar fi ascetismul, ca sã ne amintim în mod permanent cã Biserica nu aparţine lumii acesteia. În general, zilele de suferinţã şi umilinţã au întrecut în numãr zilele de glorie şi putere secularã în istoria ortodoxã. Biserica noastrã se poate mândri mai mult cu martirii şi cu asceţii lui decât puterea pe care a deţinut-o în lume. Nu putem decât sã-i mulţumim lui Dumnezeu pentru acest lucru. Dupã cum şi cuvintele Sfântului Apostol Pavel exprimã: „Puterea lui Dumnezeu este perfecţionatã în slãbiciune”. Cu deosebire în secolul XX, Biserica Ortodoxã a avut bune motive pentru care sã-i mulţumeascã Domnului nostru Iisus Hristos, cã teologia ortodoxã a prins din nou rãdãcini patristice, realizând importanţa lex orandi-ului şi în mod particular al Sfintei Împãrtãşiri, şi a redescoperit spiritul Duhovnicilor, unşi printr-o renaştere monasticã de dimensiuni impresionante. La toate acestea au fost martori în timpul Mişcãrii Ecumenice, în care martorul ortodoxismului a fost foarte puternic, în ciuda participãrii noastre slabe la ea.

5. Cât despre dezamãgiri şi eşecuri, mã tem cã existã foarte multe lucruri de regretat. Este un eşec pentru adevãrata şi profunda încreştinare a lumii. Misiunea Bisericii nu a fost atât de insuficientã ca în cazul ortodoxiei, sau cultele, necreştine, aşa cum s-a întâmplat cu debordantul zel misionar şi toate activitãţile vestului creştin. Am amestecat evanghelia cu valorile naţionale, spirituale şi culturale ale unui spaţiu şi timp particular. Şi nu am reuşit sã realizãm o adevãratã inculturare a Bisericii. În multe cazuri, misiunile noastre creştine s-au confundat cu impunerea creştinismului unor anumite persoane, fãrã a ţine seama de particularitãţile culturale. Creştinãtatea n-a iubit, întotdeauna, fiinţele umane, aşa precum le iubeşte Domnul nostru Iisus Hristos, şi ar trebui sã ne parã rãu de aceasta.

6. Existã o diviziune tragicã a creştinãtãţii în sine. În special mileniul al II-lea asistãm la polemica, dezbinarea şi ura dintre creştini, neascultaţi anterior în istorie. Este un mic semnal în încercarea de a dovedi cine sã fie învinovãţit de aceasta. Pustnicii ne-au învãţat dintotdeauna, cã ar trebui întotdeauna, sã ne învinovãţim pe noi înşine de pãcatele celorlalţi. Existã astãzi tendinţa printre ortodocşi, de a accentua responsabilitatea creştinilor din apus pentru pãcatul despãrţirii şi pentru rãutãţile fãcute Bisericii Ortodoxe, de către catolici. Desigur, istoria este lămuritoare şi edificatoare, cu privire la agresivitatea săvârşită împotriva ortodoxiei, de către cei din apus. Destul şi suficient de adâncã ori de profundă în realitatea tragicã a despãrţirii creştine, se aflã incapacitatea ortodoxiei de a învinge şi trece deasupra psihologiei polemice, într-un adevãrat spirit de iertare şi iubire. Cel de-al II-lea mileniu a fost aproape o perioadã regretabilã a istoriei bisericeşti, din acest punct de vedere.

7. A fost un insucces în a interpreta evanghelia în termeni existenţiali. Fundamentalismul, confesionalismul şi conservatorismul au atacat şi afectat Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie, doctrina şi dogmele Bisericii, transformându-le în formule pentru a fi mai mult pãstrate, decât trãite şi experimentate. Dogma, morala şi etica au fost separate. Şi la fel s-a întâmplat şi cu lex crendi şi lex orandi. Credinţa şi teologia au devenit douã domenii diferite şi separate. De fapt cu cât o persoanã este mai religioasã, cu atât mai puţin este şi teologicã. Deosebiri similare s-au întâlnit între dogmã şi legea canonicã sau între eclesiologie şi administraţia Bisericii. Episcopii au devenit administratori şi este aproape o descalificare pentru ei dacã se întâmplã a fi teologi. Aceasta duce la marginalizarea sau relativizarea teologiei din viaţa normalã societăţii, chiar şi în (din) viaţa bisericeascã.

8. Specific pentru ortodoxia noastrã este infiltrarea Bisericii de cãtre naţionalism şi câteodatã, de etno-filogenic. Ideea de autocefalie a devenit autocefalism, aceasta este un mijloc de a servi interesele naţionale şi filogenetice, folosindu-ne de Bisericã pentru acest scop. Situaţia cu diaspora ortodoxã din sec. XX – XXI este într-o continuã şi deschisã încãlcare a eclesiologiei ortodoxe. Ar putea fi o micã îndoialã de care noi nu putem fi mândri şi fericiţi cu un asemenea caz, cu toate din fericire pãrem sã fim binecuvântaţi în modul cel mai ceremonios.

Iatã ce am moştenit noi din trecut, de două milenii de istorie bisericeascã, o parte oferindu-se motive de a fi mulţumiţi, pe când cealaltã parte ne dã motive de cãinţã. Problemele pe care aceastã nouã perioadã le aduce, vor cere multã meditare asupra trecutului nostru.