Fratele Dumitru

Dumitru Matcovschi s-a născut la 20 octombrie,1939 într-un minunat sat Vadul-Raşcov, pe unde Emil Loteanu şi-a plimbat visele, caii şi muzica lăutărească.

Mi-l amintesc ca prin vis de la debutul său cu  placheta de versuri “Maci în rouă”, pe care am procurat-o dintr-un aprozar (ceea ce ar însemna magazin de zarzavaturi). Eram în vacanţa de vară şi ca să-mi câştig niscai parale pentru uniforma şcolară am venit să muncesc la grădina sovhozului. Şi precum nanul meu era brigadier , mi-a dat postul cel mai bine remunerat, de hamal. Expediam legumele prin magazinele şi gheretele din Chişinău. Într-o zi văd pe o tarabă şi nişte cărţi rătăcite, printre care şi “Maci în rouă” de Dumitru Matcovschi. Titlu mi-a părut incitant şi am jertfit 15 copeici din buzunarele mele prin care fluiera vântul a mirare, a tutun şi a pustiu.Era în vara anului 1963.

Am revenit cu plachetele subsioară tocmai când prăşitoarele şi culegătoarele făceau amiaza sub  o umbră de ulm, copac cam pirpiriu ce nu le încăpea pe toate. Unele abia aţipise, altele visau cine ştie ce năzdrăvănii. Şi uite că vin eu şi încep a declama ca de pe scena şcolii. Văd că se trezesc, se şterg cu pestelcele pe la ochi şi mă privesc chiorâş, ca pe un dement. Mai că ar arunca în mine cu vreo sapă. Şi o nevastă mai tinerică, din cele cu zece clase terminate se apropie de mine, îmi ia cartea din mâini şi-mi trage o lipită de am văzut roşii verzi şi varză roşie.

Aşa te-au învăţat la şcoală să citeşti? Ian ascultaţi, măi femei, ce frumuseţe spune  tovarăşul Matcovschi. Şi citeşte lin prealin ca într-o unduire de ape şi femeile se scoală în picioare, se sprijină în cozile de sapă ca nişte ciobeni antici. Glasul tinerei neveste, unduios şi mai mult duios, mă face să mă ascund şi să-mi plâng eşecul de declamator începător.

Asta a fost prima mea întâlnire cu poezia lui Dumitru Matcovschi. Cea de a doua s-a întâmplat când eram pe la anul doi la Litere. Se zvonise prin târgul nostru că Matcovschi a păţit-o rău de tot, cartea sa  “Descântece de alb şi negru” a fost pusă sub cuţit. Doar un exemplar se mai păstrează într-o secţie de la Biblioteca “N.C.Krupskaya”.O puteam căpăta de la unul dintre foştii noştri colegi de la biblioteconomie, Pantiuşa. Ne strecuram în sumbrul lui birou şi cu uşile închise copiam acele poezii. Erau frumoase. Dar cartea a avut de pătimit pentru poezia ce se intitula “Harap Alb”.Vă spun o strofă din memorie:

“Tu căluţul meu mă iartă/ Că te-ncalec şi te mân,/ Că eu nu mai sunt stăpânul,/ Ci sunt slugă la stăpân”. Ce-o fi intuit cenzura într-un început inofensiv de poveste? Vigilenţi mai erau ochii albaştri ai oamenilor în negru.

La câtva timp, Matcovschi este dat afară de la “Cultura” unde era redactor-şef adjunct şi “trimis la munca de creaţie, pentru că susţinea  rubrica buclucaşă “Monologuri în culori”.  Următoarea carte, în speţă poeziile din “Descântece”…, ( “Melodica”) va apare mai târziu, dar cu o prefaţă de Pavel Boţu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor.

Mulţi au uitat cum poetul a fost strivit de un autobuz în anul renaşterii noastre şi ca prin minune a fost readus la viaţă. Atunci s-a consumat un munte de ceară. Toată Basarabia aprindea lumânări întru sănătatea lui Matcovschi şi ruga noastră a fost auzită.

Revine la uneltele sale, scriind din nervul suferinţelor: ”Nu scriu pasteluri.Nici rondeluri.Scriu dureri!/ Scriu recviemuri pentru ziua cea de ieri!/ Sătul de genii, de martiri, de patrioţi,/ Mă bat cu mine şi cu ei mă bat, cu toţi!”

A scris şi a editat 55 de cărţi. Cântecele pe versurile lui Matcovschi, piesele lui, ne-au făcut mai buni, mai înţelepţi şi va trebui să ne aplecăm spre îndemnul poetului: Regretatul Mircea Oţel a compus  peste o sută de melodii pe versurile lui D.Matcovschi, Daria Radu—vreo 60 şi Mihai Dolgan—cam 50.

Un pic de bunătate, oameni buni!

Un picuşor-uşor-uşor de bunătate.

            E bunătatea

                    A

                     X

                      A

                  astei  lumi

coborâtoare din imensitate.

Un pic de bunătate, oameni buni.

Nu cred că poezia “Bilanţ” ar fi testamentul poetului. Are în antologia “Soarele cel Mare” de mare rezonanţă, dar nu ştiu cum s-ar cere să închei aceste rânduri cu spusele lui din “Vremea pârgului”. Balanţa înclină bilanţul spre 68 de ani. Mulţi înainte, Maestre!

“În mici bătălii,/ ploi de scurtă durată,/ viaţa mi-o risipii,/toată.// Gălbejit, gârbovit,/am şi inimă-n piept?/ Obştescul sfârşit/ în sfârşit mi-l aştept.// De iască poemul,/sen-ti-men-tal./ O fac pe boemul/ în pat de spital// Gândacii, ca dracii,/ stăpâni peste tot:/ hârtia, posmagii,/ poemele-mi rod.// Vocalele miere le par,/ aoleu./ Sărmanii vor piere/ când nu voi fi eu.”

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*