Dacă „îndrumătorul” lui a furat din clipa în care a ajuns la putere, el a început ca un adevărat ucenic, cu mult înainte de a fi fost pus pe lângă „bucate”. Diferenţa este că, dacă fostul premier şi-a păstrat neştirbită onoarea şi onorabilitatea operei publicistice şi didactice, băgând mâna în traistă doar după „trofeele” materiale, cu mult mai palpabile, actualul premier a început cu furtul cel mai ordinar. Copiatul. Dar nu de pe fiţuica de două rânduri ascunsă pe sub manşeta de procuror aflat în faţa comisiei de doctorat, ci direct cu tratatul de drept pe masă.
Şi totuşi, deşi s-a făcut de râs, acolo unde a visat să ajungă pentru a-i lua în derâdere pe alţii, la nivel înalt, naţional şi european, Victor Ponta nu demisionează! Că doar nu s-a rupt capul ţării într-o biată hoţie intelectuală. Mai ales într-o ţară în care guvernanţii fură oricum de decenii.
De fapt, Victor Ponta s-ar aştepta pesemne chiar să-l stimăm. Că nu a început cu tablouri, porţelanuri ori cadouri guvernamentale, duse pe ascuns acasă, ci a şterpelit un şuvoi de rânduri din tiparul altor cărţi.
Or, ce fel de hoţie e aceasta într-o ţară în care s-au jefuit fabrici întregi? Într-o ţară în care au fost devalizate băncile, s-au vândut pământurile şi se spoliează temeinic resursele naturale de te miri cine? Ce fel de hoţie poate fi prin comparaţie cu jafurile a două decenii de pârjolire a ţării dacă nu doar o biată pungăşie a unui intelectual frustat. Şi la ce valoare se pot ridica toate acele pagini luate la grămadă într-o imitaţie de teză de doctorat care nu i-a folosit personajului prim-plagiator decât pentru a-şi hrăni orgoliile de „doctor în drept”?!
Probabil, la asta se gândeşte tănărul prim-plagiator al ţării când i se cere demisia, privindu-ne de-a dreptul iritat de neruşinarea de a-i cere aşa ceva. Şi poate de aceea ne şi persiflează într-o aşteptare care a depăşit deja graniţele ţării, dând dovadă de prea multă indiferenţă pe sub orgoliul pe care îl afişează pentru a se ruşina de o asemenea faptă a anilor de doctorand. Nu s-a ruşinat el în clipa în care fostul lui „îndrumător” a fost băgat în zeghe. Cum nu s-a ruşinat nici în clipa în care, pe covorul roşu de la Bruxelles, a fost întrebat, nu ce puncte va prezenta Europei, ci despre ordinarul plagiat…
Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să plece din fruntea guvernului! Ar fi trebuit să o facă de la primele erori de numire a unor miniştri plagiatori sau mitomani ce şi-au ascuns public incompatibilităţile de care ştiau că se fac vinovaţi.
Trebuie să plece pentru felul dictatorial în care vasalul pe care l-a pus interimar la Educaţie a încercat să-i şteargă urmele hoţiei intelectuale. Într-o acţiune care nu mai era doar un gest de lustruire a bonteului şefului, ci de pupat poalele înaltei porţi. Un ministru care a mers până acolo încât a impus desfinţarea (după care a revenit la „reorganizarea” din temelii!) a comisiei care se pronunţase pe marginea acuzelor de plagiat. Acest „caporal” de ministru al educaţie, mult prea tânăr pentru a fi măcar un „moş Teacă” împleticit în propria-i ignoranţă, a îndrăznit să pună pumnul în gura unor academicieni. Iar prim-plagiatorul Ponta a asistat la aceste mârşăvii la adresa unor academicieni, deşi tocmai el îi trimisese la Academie pe ororile de miniştri prinşi anterior cu mâna în paginile altora. Şi a refuzat, laş, să înfrunte verdictul academicienilor.
A preferat să fie dezagregată o instituţie! Doar pentru a asigura tăinuirea dovezilor de hoţie. O instituţie care nu a fost cu el, a fost zdrobită! Urmează probabil a fi reduse la tăcere „vocile” din învăţământ, societatea civilă şi mass-media care nu îi sunt favorabile! Pentru că un lucru a învăţat cu siguranţă de la mentorul lui: felul de a pune batista pe ţambal! Uitând însă locul „răcoros” unde a ajuns „îndrumătorul” lui după ce a făcut acest lucru ani la rând.
A uitat că, dacă în România lucrurile mai pot fi cosmetizate încă prin intermediul mecanismului instituţional aservit politicului, prin găinăriile unor nulităţi gata să radă totul doar pentru a-i netezi şefului ziua de mâine, afară lucrurile stau altfel.
În ţară, nu s-au făcut încă auzite acele voci răsunând din piepturile pline de revolta nedreptăţii care să-i ceară la unison demisia. Ar fi trebuit să se sfarâme geamurile Ministerului Educaţiei şi cele de la Guvern sub tunetul studenţilor şi a adevăraţilor intelectuali. Din păcate, mult prea mulţi intelectuali s-au purtat de-a dreptul jalnic, pentru a nu şifona poalele „pontarului” dând de pământ cu minima lor moralitate. Pentru a nu supăra PSD-ul umflat deja la nivelul de partid-stat, cvasi-acaparator. Iar să auzi şi justificările neimplicării, venite chiar din partea unui academician, cum în Occident este firească demisia pentru un plagiat, dar nu şi aici, „la porţile orientului”, unde trebuie să fim mai îngăduitori, este o dovadă a maximei slugărnicii la care s-a ajuns.
Victor Ponta trebuie dară să demisioneze! Dacă şi-ar fi recunoscut vinovăţia plagiatului de la bun început, ar mai fi avut o scuză. Că doar nu a cerut nimeni un premier care să gestioneze ţara doar dacă avea titlul de doctor în drept. Trebuie să plece şi pentru încercarea de a fi transferat întreg scandalul înspre sfera de conflict dintre partide. Inclusiv răspunsul pe care l-a dat ţării de la Bruxelles, acela de a nu demisona, l-a transmis printr-un comunicat al partidului! De parcă i-ar fi cerut cineva demisia din fruntea PSD! De acolo unde poate să rămână ca preşedinte al tuturor plagiatorilor deja celebri ai partidului cât o dori!
Prim-plagiatorul ţării trebuie alungat în primul rând de tinerii noştri absolvenţi. Pentru că a aruncat o umbră de îndoială peste toate diplomele eliberate în România. Dacă aceşti tineri vor ca, după absolvirea facultăţii, să mai meargă afară cu fruntea sus, fără a se teme că diplomele le vor fi privite cu neîncredere de către un Occident care a înţeles doar că în România educaţia este un continuu plagiat, ar trebui să-şi facă auzite vocile.
Ar trebui să se pronunţe şi dascălii sistemului nostru educaţional. Pentru că dovedirea minciunii în care s-a aflat premierul ar valora mai mult decât toţi anii de reforme ai învăţământului.
De aceea, în loc să se lase timoraţi ori manipulaţi, profesorii ar trebui să fie în prima linie a acelora care analizează faptele. Alminteri, dacă vor fi de acord cu „palmarea” plagiatului, fie şi prin refuzul de a se implica, sub marotra servită de politicieni, îşi vor pune sub semnul întrebării propriile sacrificii de pe băncile şcolilor, liceelor şi facultăţilor.
Lasă un răspuns