Moto:
Nu de moarte mă cutremur,
Ci de veșnicia ei.
Alexandru Vlahuță
Vreau să scriu ceva senin. Despre o cicoare, despre un pui de vrabie. Dar îmi iese înainte hâdoșenia asta de care mi-i și teamă să-i rostesc numele. În jumătate de lună i-am pierdut pe bunii scriitori și ziariști: Nicolae Bătrânu, Ion Stici, Anatol Ciocanu, Vasile Nastasiu, Valeria Grosu. Când sună telefonul mă cutremur. Nu cumva oare…
Alaltăieri am petrecut-o din Catedrala satului Budești pe nemaipomenit de iubitoarea de viață Violeta Proca, taximetrista de la întreprinderea 1448. Îi plăcea viteza, îi plăcea să poarte lumea pe la casele cui îi are la oră târzie. Nu avea frică de oameni. Credea că toți sunt ca și dânsa: sufletiști, făclieri ai bunătății și spiritualității. Ca să fie în rând cu lumea și cu veacul, a mers la societatea Linguata și a deprins câteva limbi străine ca să-și poată instrui unica copiliță, pe care o iubea ca lumina ochilor.
Curtea casei din centrul Budeștilor a devenit neîncăpătoare. Taximetriștii de la 1448, cam vreo 600 la număr, și-au postat mașinile de-a lungul șoselei și au venit s-o potopească cu flori pe Violeta, unica lor colegă, pe care timp de cinci ani au protejat-o, au alintat-o și i-au oferit tot sprijinul.
Născută la 26 februarie 1978 și printr-o coincidență fatală tot într-o zi de 26 i-a fost curmată viața de niște canalii, care i-au tăiat beregata și au lăsat-o într-o baltă de sânge într-o plantație de vie din preajma satului Pojoreni. Numai unul Dumnezeu știe cum a ajuns ea acolo.
În acea zi muncise la bucătărie. Își pregătea provizii pentru iarnă. A făcut magiun din caise, a pus de o parte și niște teci de fasole. S-a pornit cu inima împăcată la serviciul ei nocturn. Nimic nu prevestea tragedia. Pe la ora 22 a telefonat-o tata Vasile și a invitat-o la masă, pentru că maică-sa Nina gătise ceva nespus de gustos, bucatele preferate ale Violetei.
– Mai fac un cerc prin cartierul Botanica și vin…
După aceasta n-a mai răspuns la apelurile telefonice ale părinților și ale soțului Vladimir..
Vasile Proca, îndureratul părinte, povestește despre prima cumpănă a Violetei. Erau pe un mal de lac. Ea, zbânțuită cum era, s-a aninat de o creangă de copac de pe malul iazului și se da huța. La un moment creanga s-a rupt și a plonjat-o la câțiva metri în apa rece, pentru că era toamnă târzie, Vasile nici nu a reușit să arunce paltonul de pe sine și s-a aruncat în apă. Deși a tras un pui de frig, Violeta nici n-a realizat pericolul la care fusese supusă. De cea de a doua cumpănă putea să o salveze numai o minune.
În sunetul a sute de claxoane ale ”Daciilor” taximetriștilor și ale clopotelor, în bocetul sfâșietor al mamei îndoliate, a fost redată pământului natal.
Și maica Nina zicea în vers mioritic:
Te-ai dus, maică, în taxiu
Și ai venit în sicriu…
De la Primărie până la biserică, preț de vreo doi kilometri, s-a întins convoiul funerar. Mii de flori se aștern în urma mereu adormitei Violeta. De undeva, ca un mesaj cosmic, vin versurile Leonidei Lari:
Lume despicată în erou și laș,
Mă despart de tine ca un vechi ostaș.
Câmpuri de durere am trecut zâmbind,
Râuri de tăcere—toate sângerând.
Bateți în timpane, eu de-acu m-am dus
Cea venită ziua trece spre apus.
Bateți în sicriu-mi cuiele de fier,
Eu de-acum mă aflu între sol și cer.
Se încheie drumul ce-mpreună-am mers
Întâlnirea noastră e în univers.
Lasă un răspuns