Parcă simțea că vine tăvălugul peste trupul lui firav. În ultimii ani parcă avea o premoniție și și-a editat aproape tot ce a scris în cele peste cinci decenii. Ultima sa carte ”Eu, pelegrinul”, apărută chiar în pragul morții sale, fusese rătăcită prin casele unde a locuit cândva, pentru că a fost un chiriaș mereu grăbit și tot zicea ca un erou al lui Topârceanu ”rămâi sănătoasă, cucoană, că-mi iau geamantanul și plec”. Cocoanele nu au fost multe: Dina, două Marii și Tincuța. Una dintre Marii i l-a dăruit pe Victoraș, fiul care a avut grijă să-l petreacă creștinește.
Ultima sa carte a fost scrisă în vers liber departe de baștină, pe când își făcea serviciul militar pentru a doua oară undeva pe la Polul Nord. Prima dată a fost soldat în termen, iar a doua oară, în calitate de ofițer al armatei sovietice. Deși toată viața a scris vers clasic, această carte a tinereții sale se deosebește de ”Poemele iubirii” și ”Poemele durerii”.
De la debutul său cu ”Sărutul soarelui” din 1965 și apoi cu ”An neobișnuit” în 1968, Anatol Ciocanu și-a direcționat versul spre desăvârșire. În ”Cântece de acasă” și ”Alte cântece de acasă” a apelat din plin la folclor, la rădăcinile din Mălăieștii lui dragi. Ambele cărți au fost ilustrate inspirat de către graficianul Isaia Cârmu. Poezia lui Anatol Ciocanu e limpede ca lacrima viței de vie, fierbinte ca stropul de vin vechi, surprinzătoare ca o femeie cochetă, profundă ca și cugetările lui Nicolae Iorga, aleasă ca și tălmăcirile sale din lirica universală, plăpândă ca o floare de păpădie, tulburătoare ca o vâltoare a unui râu de munte… Mai are farmecul de a fi mereu gustată și apreciată de cititorul fidel.
Anatol Ciocanu a fost de felul său simplu și grav, trubadur și rapsod. Mulți au încercat să-i imite versul, mersul și comportamentul dezinvolt, dar s-au stins la umbra lui, cum se ofilește iarba sub coroana regească a maiestosului stejar din dumbrăvile Tigheciului.
Mi-l amintesc, cum la revista MOLDOVA rescria versurile tinerilor aspiranți la glorie și le plasa dezinteresat la rubricile ”Dintre sute de catarge” sau ”În preajma primei cărți”. Multora le-a prefațat cărțile de debut, pe ale altora le-a schimbat din talpă, le-a scos în lume. Și după ce s-a stins boemul, li se va stinge multora poemul.
În anii ”70 ai secolului trecut circula prin Chișinău, în variantă ”samizdat”, poemul ”Tristeți chișinăuene”, semnat de un mare boem, Emil Codău. Poemul era dedicat lui Anatol Ciocanu, care la acea oră nu avea seamăn în urbea noastră. Era putred de bogat și poeții cei tineri, când îl vedeau, pășind grav pe bulevard, înțolit la patru ace, în costum cusut la croitorii de la ”Elegant”, se puneau pe urmele lui și nu le era greu să-l convingă să coboare în celebra pivniță ”Vinurile Moldovei”, unde paharul de vin era mai ieftin decât litrul de apă minerală. Iar Anatol avea bănet , nu șagă. Aproape în fiecare an îi apăreau câte două cărți, mai colabora la Radio și Televiziune, de unde tot picura câte ceva. Și era darnic ca și preoteasa la împărțit colaci și ouă roșii.
Fire blajină, săritoare la nevoie, el a avut și un mare păcat, pe care l-a ținut în forul său interior, măcinându-și inima. Dublul serviciu în armata sovietică îi cam încurcase ițele și a rămas holtei tomnatic. Dar era râvnit de toate duduițele Chișinăului. Într-o zi s-a decis să-și pună pirostriile. Ziua nunții a fost programată pentru o splendidă zi de toamnă. Petrecerea urma să se desfășoare la cel mai în vogă restaurant, la MOTEL, situat cam pe unde a fost filiala Mănăstirii Golia de la Iași. Pentru ora 12.00 erau așteptați nuntașii din partea miresei, de la Târnova, raionul Dondușeni.
Autobuzul cu nuntași a ajuns la țanc. Muzicanții cântau din toți bojocii, ospătarii ornau mesele cu bucate ca într-o metropolă. Toi de veselie și voie bună. Mireasa stătea cuminte și monumentală alături de părinți și nunii cei mari. Iar mirele alias Tol Ciocanu e de negăsit. Nu-i la redacție, e lipsă și acasă. Vorniceii cotrobăiesc pe la Focușor, la Plăcinte, la Mortul vesel. Nu este nicăieri.
Pe la chindie, lumea cea venită de departe, care nu s-a atins de bucate, nici de băutură, o iau rar spere autobuzul colhozului, care îi adusese în capitală la o nuntă cum nu s-a mai pomenit pe mapamond.
Trebuie să recunoaștem că mirele săvârșise o crimă față de mireasă, părinți și nuntași, dar și în fața datinii.
Au circulat mai multe legende. Că s-ar fi ascuns în pivnițele Cricovei, că l-ar fi îmbrobodit alta mai cu nuri. Dar conul mire nu s-a destăinuit, a ocolit cum a putut acest subiect. Peste ani, mireasa abandonată, avea să-l ierte și chiar aveau relații de amiciție.
Un deceniu și ceva am fost colegi la ”Glasul Națiunii”. Eu pe post de secretar general de redacție, el ca și corespondent special de București. Pe atunci Internetul era mai mult ca o stafie și el îmi trimetea plicuri borțoase cu fel de fel de materiale din capitala tuturor românilor. Interviurile lui cu Fănuș Neagu, Ioan Alexandru, George Tomozei, Cezar Ivănescu, Adrian Păunescu, Cezar Baltag și mulți alți literatori de frunte vor rămâne ca niște perle ale genului.
…Vineri l-am întâlnit la Gala Premiilor Uniunii Scriitorilor. S-a ales cu Premiul de Excelență. Un premiu consistent, înmânat de premierul Vlad Filat. Un laudatio superb a fost rostit de către poetul Ion Anton.
Mulțumind pentru acordarea Premiului, Ciocanu a ținut să zică: ”Domnule prim-ministru, după socoteala mea, cam peste un deceniu, când voi lua alt premiu și voi împlini 82 de ani, aș dori să mi-l înmâneze președintele Țării Românești Vlad Filat și prim-ministrul Arcadie Suceveanu”…
Frumoasă visare, frate Anatol…În acea seară de vineri mi-ai vorbit că vei pleca la sanatoriul CODRU de la Hârjauca, unde te așteaptă doamna doctor David. Te-am îndemnat să mergi la serviciile divine de la sfânta Mănăstire Hârjauca, pentru că sunt întremătoare ca și apa izvorului de acolo.
Ai coborât din microbuz. Ai privit cu ochii tăi senini spre Mănăstire. Ai pus geamantanul jos. Ți-ai făcut semnul crucii. Te-ai sprijinit de un brad. Și deodată cerul și pământul au început să se învârtejească într-o horă fără de sfârșit. Din codrii Hârjaucăi se speteau privighetorile cântând. Era ultimul Priveghi pentru Poet…
Lasă un răspuns