Zăduf

Zile calde, toride, Cireşar. Oamenii se răcoresc cum pot. Noi mergem cu Berlina albioară la Gârboavele (babe gârbovite?) – la 15 km de Galaţi, într-o pădure de stejari, cea mai mare rezervaţie de stejari din ţară. Ne instalăm hamacul şi păturile, şezlongurile şi masa cu băncuţele. Apoi pândim un grătar liber. Tragem puternic aer în piept, pentru săptămâni de zile de smog urban, de acum încolo.

În sfârşit, o familie face focul la grătarul aflat la doi paşi de noi. Gospodarul taie surcele, apoi le aşează în formă de rug şi şpreiază cu gaz maldărul de lemne din cenuşarul grătarului. Se încinge un foc pe cinste. Frumos. Limbile vii se zvârcolesc şi se înalţă, pocnind. Din când în când, omul mai pune gaz pe foc. Apoi aşteaptă să se stingă, să rămână cărbunii. Marişica lui îl secundează cu atenţie, pândindu-i orice mişcare, să nu cumva să-l scape din lesă. C-aşa-s marişicile. Posesive.

Cotletele, micii, cârnaţii, pulpiţele sfârâie mai târziu, ispitindu-ţi nările fremătânde.

Într-un final, ne vine şi nouă rândul, Voicăi, lui Titico şi Giovannei să stea de veghe la grătar, să nu se ardă fripturile.

În hamac – eu citesc aforisme despre senectute şi poeme sexagenare. Apoi mănânc seminţe până mă ustură limba şi buzele. Sunt boieroaică-n hamac, tândălind, până e gata mâncarea.

Din locul acesta, prinsă-ntre doi stejari tineri, privesc cerul, printre frunze. E acelaşi cer din copilărie, când îl priveam printre frunzele salcâmului de la greci, ameţită de leagănul pe care stăpînul casei îl făcuse odraselor – multe – şi în care îmi aveam şi eu locul meu de visare.

E acelaşi cer. Cerul copilăriei, săgetat de păsări mioape care abia îşi mai menţin echilibrul. Crengi uscate, în forme din cele mai stranii, atârnă de copaci, închipuind vrăjitori, pitici, balauri şi zmei. Ba chiar şi Muma Pădurii. Pot să-mi imaginez orice. Doar închipuirea e gratuită.

Stau aşa mult şi bine, mă încarc de ozon, mă golesc de sine. Ce binefacere. Am uitat de toate ofensele. Doar manelele unui grup de tineri, îmi zgârie auzul, scoţându-mă din atmosferă. Aceasta e jertfa, pentru că nimic nu e perfect. Trebuie plătit cu ceva. Şi noi, plătim cu exasperarea provocată de o muzică deşucheată, de două parale, care ne agresează urechile. S-au speriat şi păsările şi nu ne mai gratulează cu trilurile lor fermecate. Chiar, nici nu le mai vine să cânte, de vreme ce barbarii au năvălit în habitatul lor secular. S-au ascuns în scorburi sau printre frunze şi tac, înmărmurite.

După câteva ore de muzici cu salam, guţă  şi copilul minune, familia de rrrrromi romanizaţi pleacă, fericită că a petrecut în natură.

Am fi putut să-i punem capăt, dar, cine să se pună cu baragladinele?

După plecarea lor, ne facem cruce cu limba şi trecem la treabă. Vin păsări din înalt în copacii sub care stăm tolăniţi, la umbră.

Ne mulţumesc că le-am scăpat de urletele patetice ale maneliştilor: „Ooooof, viaţa mea!” – ne sună încă-n auz, ecoul maneluţei.

Mă bucur de soare, mă bucur de umbră, mă bucur de verde şi chiar de fumul grătarelor. Suntem în natură. Cu greu ne îndurăm să părăsim pădurea, în schimbul unei terase la „Orizont” unde servim bere brumată, suc cu pulpă de aloe vera şi fructe de mango. O duminică reuşită, cum puţine au fost în viaţă, în care, prietena mea singurătatea m-a însoţit pretutindeni.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*