Anatol Lungu s-a născut în Baraboi într-o familie cu mulți copii. Acum locuiește în orașul Drochia și a devenit vestit fântânar de cum și-a cumpărat o mașină cu burghiu și a pornit în căutarea apei în toate colțurile republicii, pe unde l-au tot invitat. Uneori începea într-un capăt de sat și spre toamnă ajungea în celălalt. Îl cunoaște lumea la Drochia și Ialoveni, la Râșcani și Căușeni. Pretutindeni este întâmpinat ca un șef de stat, este înfășurat cu prosoape și așezat în capul mesei. La ora actuală are săpate 2007 fântâni, dintre care niciuna nu a secat. El cunoaște tainele apei și știe când trebuie să se oprească sau să continue săpatul. Sunt unii gospodari care insistă să se adâncească, dar fântânarul de la Drochia știe să-i convingă că pot rămâne fără de apă.
Este cumătru mare la vreo sută de fini de botez. A avut un cumătru drag. Sandu îl chema. Își amintește cu pietate despre prietenia lor.
Iată și niște amintiri nostime și dramatice aș zice.
… Vine într-o zi cumătrul Sandu și mă roagă să plecăm la Baraboi. Auzise el că veteranii de război au dreptul să cumpere până la cinci purcei de lapte.
– Măi Toliță, zice el, ce bine ar fi ca taică-tău să ne facă rost de trei purcei. Îți dau unul pe degeaba.
Și ne-am pornit noi într-o doară la Baraboi cu unul Grișa, care avea motocicletă cu ataș. Am cumpărat trei purcei și cum e obiceiul la moldoveni, am pus aldămașul. Am coborât eu în beci de vreo cinci ori. Îl cinstesc pe cumătru, dar eu nu-mi permit niciodată să beau față de tata.
Ajungem în Drochia. Cumătru Sandu se oprește la Grișa și continuă aldămașul. Eu plec acasă și aștept să mi se aducă purcelul promis.
A doua zi trece cumătrul Sandu pe lângă casa mea. Îmi dă binețe cu jumătate de gură.
– Lasă cumetre, nu mai fi supărat. Vin eu o fugă să-mi iau purcelul, că nu-s mare boier.
– Apoi, cumetre Tolea, nu te mai chinui. Am stat eu la Grișa la masă și nu știu de ce trebuia să mă aducă purceii acasă. Și așa de bine m-au adus că i-am prăpădit.
Până la urmă mi-a adus el un purcel. Cumătrul ista al meu era putred de bogat. A muncit și a adunat vreo 120 de mii de ruble. Bani grei pe atunci.
În ultimii ani slăbise. Îl măcina o boală grea și visul lui era ca în ultimul drum să fie scos dintr-o casă la sol. A chitit el una bunișoară, cu acareturi în jur și m-a luat să-i fiu chezaș. Tocmai o familie de ruși plecau la baștină și i-au vândut-o cu 28 de mii de ruble. După ce am stat la masă sub un nuc rotat, el îmi zice:
– Simt că am zile numărate și așa îmi vine să iau tot rândul ista de case până la pod și să trăiesc în fiecare măcar câte o săptămână, să mă bucur de viață, că în cușca de la etaj m-am simțit ca un câine.
Bietul cumătru! N-a reușit să trăiască nicio zi în casa cea nouă. În ziua când și-a perfectat documentele, de bucurie a și murit…
Ascult povestea vieții fântânarului Lungu și îmi pare că îl cunosc de o viață. Numai el știe cum vrăjește izvoarele de desubtului că îl ascultă și îl îmbărbătează.
Lasă un răspuns