Istoria universală a cunoscut până azi o serie de orori comise adesea în numele unor instituții, al unor doctrine și chiar al unor vanități extreme; inchiziție, nazism, rasism, comunism, totalitarism etc. Tuturor, umanitatea le-a supraviețuit propășindu-le determinațiile. Mă întreb totuși astăzi cât de utopic ar fi un partid al ignoranților. Și dacă nu ar fi o utopie, o internațională pe această „doctrină” ar fi copleșitoare și ar conduce la o stare tensională endemică; ignoranța este mult mai conflictuală decât ne imaginăm. Și apoi fiecare popor, sub coeficientul național de inteligență, ascunde o doză rezonabilă de ignoranță fie ca pe o bombă amorsată, fie numai ca pe un potențial regresiv.
Elitele constată această realitate și la unele popoare au de ales între o formă de intervenție și alta, iar la altele găsesc de misiunea lor să nu intervină. Psihologiile popoarelor, pe de altă parte, afirmă mai mult sau mai puțin vizibil unele sensibilități naționale și tendințele acestora. Narodnicismul rus, de pildă, nu a fost un început, Revoluția franceză i-o luase înainte, dar a fost o formă ipocrită de reconsiderare a мужик-ului care, cu spiritul lui războinic, avea să ajungă cu seninătate carne de tun în două conflagrații mondiale. Poporanismul românesc promovează prin Sanielevici, Stere și alții idei socialiste sub influența lui Gherea (născut Solomon Katz), care fascinează mulți fruntași ai culturii noastre la începutul veacului trecut. Astfel se înșală buna credință a românului atras apoi în proletcultismul anilor ʼ50 spre a atinge iute dimensiuni copleșitoare sub dictatura comunistă. Iată de ce nu mă miră că Ion Iliescu a reușit să facă în numele social-democrației, după 1990, cel mai mare partid din România care rezistă opțiunilor în ciuda deschiderilor occidentale pe piața muncii și a schimbului de valori în interiorul UE. Strategiile supraviețuirii politice au antrenat toată gama metodelor propagandistice de la sloganurile populiste ale primilor ani de democrație (să ne amintim doar de celebrul nu ne vindem țara!), la gândirea speculativă și până la războiul mediatic.
Social-democrația românească subsistă tocmai pe acest fond și de aceea județele cele mai sărace sunt și cele mai fidele ideilor social-democratice; relația este una directă chiar dacă nu este scutită de populisme reciclate. Fiindcă nu ne trezim brusc, descoperim tardiv că revenirea PSD la guvernare nu este o ascensiune firească, ci o năvală subversivă lipsită de orice eleganță nu și de orice rațiune politică. După amăgitoarele oferte din recent încheiata campanie electorală, amenințarea revenirii ca restaurație face să pălească orice urmă de rezistență. Într-unul din județele roșii din sud, în campania electorală, gazeta unui inconsecvent politician local și prosper om de afaceri afișa o orientare de centru-dreapta, ca după numărarea voturilor să facă fără scrupule la stânga-mprejur. Ideile de dreapta au fost convertite spre relația naționalismului cu ignoranța prin amenințări generice grave. Obediența crasă, pestilențioasă sforăie ridicol. Judecățile de valoare impetuoase de acum o lună au alunecat fără jenă în anacronice raportări la convingeri referențiale cultivate în celebra Academie de studii politice Ștefan Gheroghiu.
Și aici, desigur, ignoranța este conflictuală fiindcă se confruntă cu obiectivitatea sărăciei, dar nu este lăsată să-și acutizeze conflictualitatea revendicând soluții imediate pentru că i se amână speranțele transferându-le în forme disimulate și ocolind scadențele. Și atunci nu mă mai întreb la ce nivel de trebuințe constituim scopuri social-democratice, cât de serios operăm cu ele. Politicienii noștri sfidează judecata istoriei fiindcă e oricum tardivă și și-au versat abilitățile știind ce conservă conservatorismul românesc, care sunt sensibilitățile noastre naționaliste, la ce sunt bune obediența, delațiunea și credulitatea. Stânga românească, tot mai evident, valorizează în indici de rentabilitate, nicidecum în indici istorici și, într-o ipotetică internațională a ignoranței și a ignorărilor, contribuția noastră ar fi tot o ignoranță, dar una greu asimilabilă cu a altora. Suntem, orice s-ar spune, de-o originalitate iremediabilă în conservatorisme bine mulate pe sensibilitățile noastre ancestrale.
Lasă un răspuns