Ponta și onestitatea citării

Dezvăluirile recente din Frankfurter Allgemeine Zeitung și cele din revista Nature privind consistente și tacite adjudecări textuale în teza de doctorat a premierului Victor Ponta nu pun în lumină suspicioasă doar originalitatea lucrării, ci și exigențele ori ‒ după caz ‒ compromisurile conducătorului de lucrare, fiindcă îmi e greu să cred că acesta a fost înșelat cu atâta ușurință în buna lui credință. Mai mult decât atât, dacă avem în vedere și cazul lui Ioan Mang, refuzat dintr-o astfel de cauză de Ministerul Educației, dar și pe cel al fostului președinte maghiar și pe cel al ministrului german al Apărării, Karl-Theodor zu Guttenberg, avem dintr-odată imaginea diferită a unei atitudini față de cercetarea științifică, dar și față de responsabilitatea etică a faptei. Numai că aceștia din urmă, sub presiunea gravității faptei, au fost nevoiți să demisioneze din lipsă de probitate morală.

La noi însă lucrurile se opresc la jumătatea drumului când este vorba despre o persoană atât de importantă ca Victor Ponta. Gravitatea este și rămâne una morală, fiindcă în lumea științei „întâmplările” de genul acesta au fost tranșate de mult între contribuția onestă, impetuoasă, respectabilă și ridicolul plagiatului ce nu se poate scuza nicicum prin minimalizarea ori ignorarea unor norme filologice ale scriiturii. Trufia unui titlu științific nu e totuna cu noblețea academismului; ce altceva se vrea a fi o teză de doctorat, dacă nu o contribuție științifică și un travaliu specific convingător? Victor Ponta, la întoarcerea sa de la Viena, luni seară, mi s-a părut ușor descumpănit și jenat de dezvăluirile presei germane, cu toate că unii binevoitori au încercat concesiv a-l absolvi de culpa morală insinuând complicitatea președintelui Traian Băsescu, care l-a apostrofat ironic nu cu mult timp înainte spunându-i „dotore!”

Apropo, substantivul atât de strălucitor doctor își are radicalul în adjectivul latinesc doctus, –a, –um! Apoi, orice s-ar spune în legătură cu președintele Traian Băsescu sau cu autorul textului, jurnalistul Karl-Peter Schwarz, atenția asupra cazului de plagiat nu poate fi abătută asupra unei cauze străine plagiatului ca atare: nu Traian Băsescu i-a scris lucrarea lui Ponta și nici jurnalistul german. Și nu ei i-au fost conducători și giranți științifici. Ori dacă plagiatul își intră în noțiune începând de la adjudecarea unei simple idei (recunoașterea paternității acesteia este ea însăși o onoare științifică prin valoare bibliografică), sau de la „nevinovata” scăpare a semnelor citării, el poate atinge adesea proporții ca acelea ale faptului semnalat în teza lui Ponta: circa 50 la sută din 432 de pagini!

Nici valorificarea unor fragmente de legi sau definiții nu este scutită filologic de semnele citării. Ignorarea acestor reguli este și ea un semnal complex, pe care doar cei care-l socotesc ca atare îl pot interpreta cum trebuie. Apoi  ignorantia legorum neminem escusat este un principiu care operează încă și în egală măsură atât în materie de drept cât și în filologie. Din păcate însă, generația lui Ponta și cele care continuă să vină după paralizia învățământului românesc se îndepărtează tot mai mult de rigorile normei, de profunzimi, și alunecă necontrolat spre superficialul tolerar în instituțiile care nu se mai pot ele însele apăra de falsificări nici la nivelul exigențelor academice.

Proporția acestui fapt care tinde, in extenso, să devină fenomen nu este de natură să îngrijoreze ca efect științific mai mult ca efectul lui etic. Victor Ponta poate să rămână în picioare (nu neapărat vertical) într-un climat politic confuz, compozit și incoerent neafectat de dezvăluire, dar nu poate evita, științific vorbind, decontul etic și neîncrederea celor care se comportă riguros în contextul unui sistem de valori de la care nu abdică sub nicio tentație sau presiune.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*