Ochii noștri tulburi de negreață

Televizorul ne atrage ca un drog. Vrem să ne rupem din brațele lui, dar uite că începe o nouă telenovelă și ca o caracatiță te atrage cu tentaculele sale. În loc să ieși la o gură de aer, la un pâlc de iarbă verde sau să-ți plimbi picioarele printr-un crâng răcoros, te așezi  în fața acestui monstru și stai holbat cu ochii în ecran până adormi ca o libelulă pe coama unui cal.

Omul de pe sticlă, în loc să te învețe a citi sau măcar a răsfoi o carte, te zombează și te face să crezi  în aiuritele clipuri de publicitate cu ” aripioare”  și arome de focuri bengaleze.

A doua zi ne trezim cu tărtăcuța ciutură, ca după o crâncenă beție, și încercăm să ne amintim de când nu am mai trecut pe la nașii sau finii noștri, de când nu am mai fost în ospeție la copiii noștri și dacă mai există la noi în sat o arătare de casă de cultură?

Ne-am înstrăinat cu totul. O parte de vină o are și Televizorul și Computerul. Dar nu înțeleg cine-i interesat să distrugă Omul din noi?

Și mă prind la gândul că ”ne-adunăm grămăjoară ca într-o icoană”, vorba lui Vieru, numai în momente de grea cumpănă, pe la înmormântări și atunci, în loc de cuvinte tânguioase, avem capăt de vorbă pentru zile și săptămâni. Vorbe aruncate în vânt, pentru că și înmormântările au devenit un prilej de spectacol. Am ajuns de unde am pornit. La peșteră. Și-i întortocheată. Iar capătul nu i se mai vede. Și-i groaznic, frați români, frați basarabeni…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*