Tu eşti cântarea veşnică a poeziei,
Divin Luceafăr,
Glas pur de lumină,
Vibrează versul tău peste un secol,
Pleiadă peste suflete, senină!
Te-ai dus cu dorul tainic printre stele
Să intonezi în sferele înalte…
Din ochiu-mi trist îmi curge roz albie
O lacrimă
Pe vremea-ţi purpurie.
Tu ai şoptit în zorii dimineţii,
Ca Eol prin al negurei fior,
Ţi s-a-mpletit printre şuvite negre
Eternul, durerosul nostru dor!
Nici moartea nu a fost atât de crudă
Să te arunce în uitarea care geme,
Căci tu ţesut-ai vise şi mistere
În poezii,
O dulce mângâiere.
Şi ochiul nostru mai sclipeşte încă
De inima ta plină de iubire,
Şi îngerii s-ar frânge-n raze roşii,
Pe braţe albe
Toţi te duc spre nemurire!
Speranţă,
Ideal
Şi flori albastre
Şi Lacul încarcat cu nuferi,
Dorinţă şi Strigoi,
Fir de poveste…
Şi-n Freamătul de codru
Tu tot suferi
Luceafăr,
Vreme trece, vreme vine…
Din noaptea grea
Ne mai arunci scântei,
Reverşi asupra noastră foc de patimi,
Te regăsim pe lângă fiecare tei…
