In memoriam: Moartea lui Hector de pe treptele Teatrului „Ion Luca Caragiale”

Teatrul acesta se mai numeşte „Satiricus”. Un teatru neobişnuit, creat şi vârfuit cu multă râvnă de către Sandu Grecu, regizor şi Preşedinte al UNITEM.

În dimineaţa zilei de 6 iunie de pe treptele acestui teatru a căzut, ca într-un ultim salto mortale, scriitorul şi marele cronicar de teatru, Pavel Proca, bărbatul care poate fi comparat în ceea ce priveşte talentul doar cu Valentin Silvestru.

La facultate, la Litere, unde sălile de studii valsau sub îmbătătoarele arome de busuioc şi apă de colonie, turnată din belşug pe corpurile mlădioase ale domniţelor, venite să ia cu asalt urbea pe unde şi-a purtat paşii Gala Galaction şi George Topârceanu, ele aveau alături doar câţiva flăcăi, cum ar fi Dumitru Olărescu, Vasile Popuşoi şi încă faimosul Hector alias Pavel Proca despre care, din păcate, de azi înainte va trebui să vorbim doar la timpul trecut…

Pavel Proca era înalt, chipeş, cu o şevelură blondă ce bătea în cărămiziu şi gâsculiţele de la anul I se ţineau ciucure după paşii lui. Nu-i cunoşteau numele adevărat, pentru că toată lumea îi zicea pur şi simplu HECTOR. Acest nume de erou îl împrumutase din târguşorul Teleneşti, unde şcoala medie era o adevărată Universitate, pentru că vechea gardă de pedagogi evrei îşi făcuseră studiile pe la Bucureşti şi Sorbona. Că l-o fi numit astfel colegii săi de clasă Efim Josanu sau Nicolae Roşca, acum nu mai are nicio importanţă.

Pentru a nu vă lăsa să ghiciţi ce fapte eroice a săvârşit anticul Hector vom încerca să ne documentăm dintr-un dicţionar de mitologie.

Hector, celebru erou troian (cunoscut din Iliada), fiul regelui Priam și al Hecubei și soțul Andromacăi, cu care a avut un fiu: pe Astyanax zis și Scamandrius. Hector era cel mai viteaz dintre troieni. Știind dinainte că avea să moară în luptă ucis de Ahile, că cetatea lui avea să fie distrusă, el a continuat totuși să lupte alături de ai săi. În cel de-al zecelea an de război, când luptele se dădeau sub zidurile Troiei, Hector seamănă groază și moarte în tabăra grecilor. După ce-i ucide pe cei mai vajnici dintre ei, în frunte cu Patroclus, după ce conduce atacul dezlănțuit de troieni împotriva corăbiilor grecești, pe care le incendiază, Hector rămâne singur afară din cetate, să-l înfrunte pe Ahile. El este fugărit de trei ori în jurul zidurilor Troiei de către eroul “cel iute de picior” și cade, răpus de mâna lui, sub privirile îngrozite ale părinților săi, care urmăresc lupta de sus, de pe ziduri. Cadavrul lui Hector e legat de carul lui Ahile și târât de către acesta prin pulbere, apoi dus în tabăra ahee. Mai târziu, la cererea și rugămințile lui Priamus, Ahile îl înapoiază troienilor, care-l ard pe rug, cu mare cinste.”

Rugul lui Hector de la Teatrul Vasile Alecsandri din Bălţi a fost purpura unei dimineţi de Cireşar. Ce mult a iubit viaţa! Îmi spunea odată că pentru dânsul contează doar anotimpul cireşelor, de care nu s-a  săturat niciodată. Ştia kilometri de poezie. În anii aceea era în vogă Ion Minulescu cu ale sale Romanţe pentru mai târziu.Şi nimeni nu le declama atât de frumos la urechile fine ale studentelor ce-şi puneau cercei din cireşe. Hector ştia să le vrăjească, să le mângâie, iar când ele îl rugau să citească şi ceva dintr-o carte de a lui Matcovschi, pusă sub cuţit pentru nevinovata poezie despre Harap Alb: Tu căluţul meu mă iartă,/ că te-ncalec şi te mân,/ ci eu nu mai sunt stăpânul,/ ci sunt slugă la stăpân, ele se făceau ca nişte mieluşele şi-l invitau la o plimbare prin cimitirul eroilor. Atunci Pavel Proca se propulsa sau teleporta într-o altă lume şi le povestea cine a fost Hector cel adevărat…

Acum să vedem cine a fost Pavel Proca.S-a născut pe 1 aprilie 1947, in satul Ghiliceni, raionul Teleneşti. A absolvit Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Filologie (1965-1970). Din 1972 este şeful trupei, secretar literar, iar între 1989 şi 1994 – director şi director artistic la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi. A făcut stagii de critică teatrală la Moscova (1981-1984, 1986-1989). A publicat studii inspirate despre lumea teatrului în mai multe reviste şi ziare. Este autorul cărţilor de critica si cronica teatrala „Aplaudati-ma cu palma pe obraz”, „Portrete cu jobenu-n jos”, „Gandea la lumi ce nu exista…”, „Notiţe pe nojite”, „Ma rog să pardonaţi”, „Eu sunt cel mai singur…”, „O mască tremură-n oglindă”, „Spovedania unui histrion”, „Indepărtate alte timpuri”, „Şi noi eram o ceata trista”. La galele Premiilor UNITEM a fost desemnat de mai multe ori criticul anului.

Pavel Proca este unul dintre cei mai prolifici teatrologi de la noi. De la Balti, de patru decenii incoace, urmareste tot te se intampla pe scenele si in culisele teatrului moldovenesc, insirand cronici, realizand portrete, facand recenzii la diverse spectacole montate pe scenele din intreaga republica. Cel mai bine l-a caracterizat cunoscutul regizor si actor Ion Ungureanu intr-o dedicatie pe cartea „Teatrul vietii mele”, lansata pe 2 septembrie 2011, in cadrul Salonului International de Carte: „Lui Pavel Proca, celui mai luceferist critic pe care l-a dat pamantul Basarabiei. Dar nu ma asteptam sa vina acest „luceafar” al criticii tocmai de la Balti. Inca un miracol basarabean. Ce frumos e ca te avem: deci, nu e totul pierdut in cultura noastra…”.

Titus Jucov afirma că, dacă Mihai Cimpoi a scris o istorie deschisă a literaturii din Basarabia, Pavel Proca va face, neapărat, o istorie a teatrului din R. Moldova.

„Toate cărţile mele le-am scris la maşina de dactilografiat „Olimpia Internaţional”, dăruită de neuitatul actor Victor Ciutac, ca mai apoi să fie puse pe calculator. Ele au apărut graţie a doi oameni de cultură generoşi – Sandu Grecu şi Titus Jucov. Acum am scris despre ceata noastră tristă. Despre cea veselă să scrie criticii veseli”, a afirmat distinsul critic la lansatea ultimei sale cărţi.

Venise la Chişinău la un festival de teatru, ca şi membru al juriului. Joi trebuia să plece la Bălţi. Îşi lăsase bani de drum şi pentru ziarul „Literatura şi Arta”, în care Ion Ciocanu semna cronica „Invitaţie într-un imperiu…fascinant”.  Nu a mai reuşit să citească elogiile lui Ciocanu la cartea „Şi noi eram o ceată tristă…”

Cei de la Salvare au găsit în punga lui doar 50 de lei şi o poezie da a lui Ion Pribeagu. Pleca la Domnul mai sărac decât venise pe lume. Atunci avea părinţi şi o casă cu geamurile holbate spre o grădină cu flori. Să mori pe treptele unui teatru, împiedicat de o banală coajă de banană.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*