Despre umilințele candidaților

Din înțelepciunea englezului îmi vine în minte un principiu de viață: If I refuse to be rich, doesn’t mean that they are poor. Că noi gândim altfel, se vede din compromisurile  pe care suntem dispuși să le facem. Și ca să fiu mai explicit, chiar dacă mă cuprinde un soi de duioșie condescendentă, lipsită de orice ipocrizie, mă gândesc nu la compromisurile pe care le fac mai toți candidații la funcțiile de primari, ci la dârzenia cu care înfruntă orice mizerie morală în acest scop.

Nu-i înțeleg, în aceste condiții, nici pe cei care se luptă astfel doar pentru a deveni  și cu atât mai mult pe cei care o fac din altruism. Desigur, sunt și din aceia care se aruncă din dăruire, dintr-o cauză nobilă în confruntarea cu electoratul nostru așa de pestriț, cât mai ales în competiția cu contracandidați de orice speță. Paleta largă a personalităților (nu totdeauna și a notabilităților) aduse de oferta electorală se întinde pe toată plaja de la candidatul ipocrit (ipocritul megaloman, ipocritul duplicitar, ipocritul frustrat etc.), până la candidatul naiv (naivul vanitos, naivul nativ sau neaoș, naivul de percepție etc.), fără a ocoli candidatul generos (cel mai adesea lipsit de șanse), candidatul de sacrificiu (victimă sigură a unor vanități străine lui), dar și alte categorii la fel de surprinzătoare pentru alegătorul lucid. Dacă într-o urbe oarecare am avea doar candidați din tipul ipocrit, de pildă, competiția ar avea un alt conținut decât atunci când ar candida doar tipul generos. Cum însă așa ceva nu este posibil în condițiile unor așteptări electorale la fel de variate, ofertele sunt pe măsură și spectacolul confruntărilor poate fi când lamentabil, când amuzant ‒ dacă se poate amuza cineva cu lucrurile serioase.

Ce se întâmplă cu tipul generos (de regulă echilibrat, moral, cult) în confruntare cu naivul de orice fel, sau cu ipocritul capabil de orice. Desigur, după ce este nevoit să guste din amărăciunea deșertăciunii, trebuie să se resemneze și să ajungă la ceea ce trebuia să știe de la început: unde nu  poate să înțeleagă sau să accepte, omul pune etichete. Nebunia competiției electorale împarte pretutindeni candidații în două tabere: cei care dețin puterea și nu vor să o piardă și cei care vor să o aibă cu orice preț. La această dată, până și cele mai neînsemnate localități din țară se confruntă cu aceste adevăruri, numai că originalitatea și imaginația, în care excelăm, oferă ineditul spectacolului politic la tot pasul. De la omul de bună intenție, împins în jocul politic (tipul candidatului de sacrificiu) ca aducător de voturi, pus față în față cu tipul stupid și vanitos, adus în competiție pentru a-și alunga contracandidații cu mizerii de orice fel, nu te poți aștepta la un spectacol electoral pe gustul românului neaoș. Insă drama acestuia va fi profundă în caz de eșec, în timp ce bucuria victoriei e mai degrabă o dezamăgire a lucidității. Dacă triumfă celălalt, veselia de a accede, de a deveni, va fi zgomotasă, fără conștiința gravă a misiunii asumate.

Cât despre mijloace, nu mai vorbim. Aud dintr-un sat din Teleorman că primarul în exercițiu, un tip mediocru, dar obraznic și agresiv, scoate din patru în patru ani Biblia și  își pune rudele și prietenii să jure că nu vor vota pe altcineva. Într-un anume sector din București se confruntă doi intelectuali cu șanse egale,  dar cum confruntarea lor nu este prea spectaculoasă, dă din coate zgomotos un al treilea, tipul ipocritului megaloman, duplicitar și frustrat, al cărui mesaj ar triumfa mai degrabă în satul teleormănean, în competiție cu primarul ortodox la patru ani o dată. Bravos naţiune! Halal să-ţi fie! Să trăiască Republica! Și asta fiindcă nu pot spune pe meleagurile mioritice, ca englezul: If I refuse to be rich, doesn’t mean that they are poor.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*